Dacă, la noi, debitorii băncilor sunt puţini şi la intermediere financiară suntem ultimii în Uniunea Europeană, cauza nu este - cum se exprimă unii analişti bancari - „lipsa apetitului pentru cereri de împrumut”. Ci gradul scăzut de incluziune financiară, din societatea noastră, care descurajează şi cererea, şi oferta de credite. Iar 2,1 milioane de debitori ai băncilor la o populaţie de 18-19 milioane (vom afla când vor fi gata rezultatele recensământului câţi locuitori mai are România) înseamnă un dever mic şi, ca alternativă impusă, venituri “în marjă”, rezultatul fiind rate la credite mai mari decât în alte ţări. Plus frustrarea celor care ar avea nevoie de împrumuturi de la bănci, mai mari sau mai mici, dar „nu se califică“ pentru a şi le adjudeca.
Între clienţii băncilor, indiferent de provenienţa capitalului, domină creditorii din rândul persoanelor fizice, în total 10 milioane cu 15 milioane de conturi de depozit, şi debitorii dintre persoanele fizice - beneficiari ai contractelor de împrumut! - al căror total este de doar 2,1 milioane. Starea de fapt a creditelor şi debitelor, în actuala conjunctură globală şi internă, a obligat Banca Naţională ca - excepţional şi vremelnic - să iasă din obişnuita neutralitate şi să încline balanţa în favoarea populaţiei care îşi păstrează economisirile - multe strânse într-o viaţă întreagă - în depozite deschise în bănci.
Mesajul BNR, accentuat recent şi prin vocea guvernatorului, este clar: „Avem grijă şi de populaţia datoare la bănci, care plăteşte rate lună de lună, dar întâi şi întâi avem grijă de populaţia care creditează băncile”. Prin încrederea şi banii încredinţaţi. Iar această atitudine este o sută la sută normală. Dacă participanţii la summitul „ZF Bankers” au ţinut să sublinieze, încă din prima zi a dezbaterilor, că starea sistemului bancar românesc este foarte bună, îndeosebi sub aspectul solvabilităţii şi lichidităţii, o bună parte a acestui succes se datorează calităţii managementului şi performanţei personalului din băncile româneşti. Dar reţineţi că o altă bună parte băncile o datorează, incontestabil, finanţatorului lor principal: „românul cu cont în bancă” - o noutate a ultimilor 19 ani.
Or, tocmai această noutate, susţinută de cei 10 milioane de strângători de bani în conturile băncilor, are parte - la noi, ca de altfel şi pretutindeni în lume - de ceea ce toate centrele internaţionale de diagnosticare economică numesc „represiune financiară”. Cea mai recentă dovadă fiind comunicatul INS cu scumpirile din iunie, dominate de creşterile de preţuri de 23 la sută la pâine, 42 la sută la cartofi, 49 la sută la ulei şi 89 la sută la gaze. Comparaţi rata pe 12 luni a inflaţiei, care a urcat peste 15 la sută, cu ratele dobânzilor la depozitele din bănci (cele din iulie, ceva mai răsărite) şi veţi avea imaginea acestui tip de represiune financiară. Bancherii înţeleg bine realitatea si n-o neagă. Totodată manifestă înţelegere şi faţă de situarea BNR de partea depunătorilor. I-am auzit vorbind zilele trecute într-o dezbatere publică - şi, spre meritul lor, fără patimă - că Banca Naţională le-a strâns şurubul la lichiditate obligându-i să ridice dobânzile pasive, la depozite, pentru a se putea baza într-o şi mai mare măsură pe banii populaţiei.
Debitorii, în schimb, mult mai puţini, sunt o categorie triată prin sita bonităţii. Pentru că băncile nu le deschid umbrela celor care, mai întâi, n-au adunat ceva soare în gospodăriile lor. E lege: cei care vor credite trebuie să vină cu un avans consistent în cazul contractelor ipotecare; şi cu o garanţie care să fie mai mare decât întregul credit. Iar, în ambele categorii de împrumuturi, să-şi probeze cu acte siguranţa unui venit care să evite riscul de nerambursare.
Dacă, la noi, debitorii băncilor sunt puţini şi la intermediere financiară suntem ultimii în Uniunea Europeană, cauza nu este - cum se exprimă unii analişti bancari - „lipsa apetitului pentru cereri de împrumut“. Ci gradul scăzut de incluziune financiară, din societatea noastră, care descurajează şi cererea, şi oferta de credite. Iar 2,1 milioane de debitori ai băncilor la o populaţie de 18-19 milioane (vom afla când vor fi gata rezultatele recensământului câţi locuitori mai are România) înseamnă un dever mic şi, ca alternativă impusă, venituri „în marjă”, rezultatul fiind rate la credite mai mari decât în alte ţări. Plus frustrarea celor care ar avea nevoie de împrumuturi de la bănci, mai mari sau mai mici, dar „nu se califică” pentru a şi le adjudeca.
Banca Naţională, care în acest an - fiind în confruntare dramatică cu inflaţia - a urcat de cinci ori dobânda de politică monetară, nu a avut nicio cale de a evita impactul asupra ratelor la credite. Istoria însă, care ţine minte, este martoră că din 2010 şi până în prezent, timp în care BNR a avut de înfruntat trei mari cicluri inflaţioniste, a mizat în exclusivitate pe rate ale dobânzii de politică monetară real-negative, mult, foarte mult mai mici decât inflaţia. Acum, în 2022, după cinci creşteri ale dobânzii abia a ajuns la 4,75 la sută în faţa unei rate a inflaţiei de 15 la sută. Din două motive: 1) pentru a nu împinge ţara în recesiune şi 2) pentru ca scumpirea creditelor să fie moderată. Şi iată că, acum, în iulie 2022, ratele dobânzilor active, la creditele bancare, în faţa unei inflaţii de 15 la sută, nu au urcat mai mult, în medie, de 5-6 la sută la ipotecate (case şi terenuri) şi de 8-9 la sută la consum.
Care este, aici, în sprijinul debitorilor, contribuţia Băncii Naţionale? Să judecăm! Un indicator care, în timpul inflaţiei izbucnite în toamna lui 2017, a fost personificat în împrejurări în care devenise vedetă - i s-a spus „Mister ROBOR” - provoacă dureri de cap şi băncilor, şi populaţiei care plăteşte lunar rate la credite. Băncilor creditoare - pentru că atunci când creşte, şi acum creşte zilnic din 24 februarie încoace, le scumpeşte împrumuturile pe care le fac unele de la altele. Iar debitorilor, pentru că ROBOR-ul intră în calculul dobânzii la credite, le scumpeşte ratele.
Ieri (marţi 12 iulie) ROBOR-ul la trei luni a urcat până la 6, 93 la sută şi nu are de gând să-şi oprească ascensiunea. Băncile, dacă ar fi rămas la mâna ROBOR-lui, ar fi fost nevoite să se finanţeze, pe piaţa interbancară, la cotaţii de la cel puţin 6,93 în sus. Dar BNR a fixat Lombard-ul, dobânda care reprezintă facilitatea de creditare pentru băncile din sistem, la 5,75 la sută. Şi va rămâne aici cât dobânda-cheie va fi 4,75 la sută. Îndemn pentru bănci să urce dobânzile la depozite şi să păstreze moderate dobânzile la credite.
