Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: O iluzie statistică: se întoarce inflaţia (I)

Adrian Vasilescu, BNR: O iluzie statistică: se întoarce...

Autor: Adrian Vasilescu

07.03.2018, 00:05 4556

Statisticienii din toată lumea s-au obişnuit, şi nu de azi - de ieri, să compare mişcările preţurilor cu evenimentele din arenele în care aleargă caii. Din noiembrie 1990, când în România au fost liberalizate preţurile şi s-a trecut la măsurători exacte, pe criterii ştiinţifice, am prins şi noi gustul comparaţiilor de acest gen. Creşterile de preţuri din perioada 1991-1993, cu rate de 200 şi 300 la sută, au pus în evidenţă sintagma „anii inflaţiei galopante”. Apoi, până în 1999 inclusiv, s-a vorbit despre preţuri care au alergat „când la trap, când la galop”. Din 2000 însă până în anii izbucnirii crizei economice, nu au mai fost găsite termene de comparaţie în competiţiile hipice, în condiţiile în care am beneficiat de un cuplu fericit în viaţa economică: PIB în creştere rapidă şi dezinflaţie. Preţurile cu continuat să crească, dar creşteau încet, tot mai încet.

În 2009 am intrat într-o etapă inedită, în care inflaţia a dovedit că are şi „viaţă proprie”, fapt ce i-a permis să-şi consolideze o evoluţie calmă în împrejurările în care economia în general suporta şocurile unei crize puternice. Dacă inflaţia, în România acelui timp, nu mai avea cauze monetare, şi e cert că nu mai avea, devenise evident că mişcării preţurilor i-a fost luată din spate o grea povară. Poate cea mai grea. Cert este însă faptul că, în acele împrejurări, conduita politicii monetare a rămas prudentă. Şi tot o dovadă de prudenţă a fost gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar. Căci BNR, în bătălia cu inflaţia, n-a mizat atunci, cum n-a mizat niciodată, doar pe o singură carte. Banca Centrală a contrabalansat dobânda de politică monetară, în scădere, cu alte câteva cărţi, între care gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar a avut o contribuţie substanţială la calmarea preţurilor. Această tendinţă ar fi putut continua în 2010. N-a fost să fie însă aşa. Şi nu din cauza Băncii Naţionale.

Ce s-a întâmplat în 2010? Să judecăm. În ianuarie, când România intrase în al doilea an de recesiune, inflaţia lunară mare, de 1,68 la sută, nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare. Accizele la ţigări, la alcool şi la combustibil au umflat rata inflaţiei. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel extrem de înalt, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creşterea TVA cu 5 puncte procentuale. Rata anualizată a sărit atunci de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul statistic al acelei creşteri (efectul de bază) a fost resimţit timp de douăsprezece luni. Am scăpat de această iluzie (că preţurile creşteau, deşi nu acesta era adevărul) abia în iulie 2011. Dovadă că atunci rata anuală a scăzut într-o singură lună de la 7,93 la sută la 4,85 la sută.

Ce a urmat? O nouă repriză de dezinflaţie. O dezinflaţie dezordonată însă. În 2012, preţurile au început să alerge din nou „când la trap, când la galop”, cu rate anuale în descreştere între 5,33 la sută şi 1,79 la sută. De unde dezordinea? În septembrie 2012, bunăoară, deşi mişcarea a mii şi mii de preţuri a continuat să fie calmă, creşterile variind între 0,01 şi 0,20 la sută, scumpirea piperată (şi în parte extravagantă) a vreo zece produse a schimbat întregul curs al inflaţiei. Cu creşteri de 27,45 la sută la cartofi, de

7,58 la sută la fasole, de 6,04 la sută la ulei, de 7,23 la sută la ouă, cărora li s-a adăugat încărcarea facturilor la benzină, la gaze şi la canalizare, stricarea mediei generale a întregului sistem al preţurilor de consum în luna respectivă nu a mai putut fi evitată. Astfel de dezordini, dintr-o lună ori alta, au influenţat semnificativ rata anualizată. Fenomenul repetându-se şi în 2013, an în care, deşi şocurile inflaţioniste n-au mai avut putere, dezordinea preţurilor a continuat. Se scumpeau când cartofii, când fructele proaspete şi citricele, când toate laolaltă. Astfel de dezordini erau mediatizate cu insistenţă sub genericul: „S-au scumpit alimentele!”. Deşi se ieftineau cele mai multe produse de bază şi din tabloul alimentar. Mai mult: din cele trei tablouri ce înfăţişează dinamica pieţei de consum din România, cu mii şi mii de produse, câteva  produse alimentare s-au scumpit atât de mult în 2013 şi în anii ce au urmat, încât au produs noi şocuri. De unde deducem că inflaţia noastră nu voia să semene în niciun fel cu cea descrisă în cărţi. De fapt, a fost şi a rămas o inflaţie atipică, fiindcă nu i se potriveau niciun fel de tipare.

Şi atunci, mai putem numi acest fenomen inflaţie? Căci inflaţie înseamnă creşterea tuturor preţurilor de consum. Dacă însă, între mii de preţuri, evident cuminţite, numai câteva preţuri lasă impresia de nervozitate inflaţionistă şi strică media generală, desigur ponderată, mai putem vorbi despre o inflaţie în adevăratul sens al cuvântului? E limpede că nu.

Tipică n-a fost nici scăderea inflaţiei sub zero, din iunie 2015 până în decembrie 2016. Neavând la îndemână o formulă proprie pentru acest gen de inflaţie, fiindcă nu era deflaţie, am numit-o „inflaţie negativă”. Şi nici noul trap inflaţionist din ianuarie-septembrie 2017, cu creşteri până în 2 la sută. Cum nu este tipică nici creşterea preţurilor din octombrie 2017 - ianuarie 2018, când inflaţia a urcat peste 4 la sută. Ce se întâmplă însă acum merită o analiză detaliată.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO