Este un fapt cunoscut că multă vreme băncile n-au dat bani – şi se părea că nu vor da bani – decât familiilor muncitoare, care câştigă bine. Procedeul fiind o ilustrare foarte aproape de adevăr a unui celebru dicton: „Bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă“… Cât era soare pe uliţa ta, aveai loc de muncă, erai bine cotat profesional şi plătit bine, banca îţi făcea casă, ţi-o mobila, îţi achita automobilul, televizorul, maşina de spălat, maşina de gătit şi multe altele. Dacă însă, Doamne fereşte, intra soarele în nori, pierdeai competiţia profesională şi ţi se reducea salariul sau, mai rău rămâneai fără serviciu şi nu-ţi mai găseai altul la fel de bun, venea banca şi-ţi cerea înapoi umbrela… Aşa s-au petrecut lucrurile după Al Doilea Război Mondial. În toată lumea. Până când, în ultimul deceniu al secolului XX şi, mai cu seamă, în anii 2000, totul s-a schimbat. Băncile îşi deschideau mai întâi umbrelele, apoi îşi sunau clienţii şi-i ademeneau să vină să ia credite.
Începând de prin 2003 şi, mai cu seamă, din 2004, vreo câteva milioane de români au început să-şi procure bunuri şi servicii de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite. Plătind aşadar cu bani câştigaţi din muncă, din afaceri, de la compatrioţii noştri răspândiţi prin lume ori din alte surse. Dar şi cu bani împrumutaţi. De la bănci, fireşte. Şi e un adevăr că băncile româneşti au trecut la o amplificare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută. Şi asta în împrejurările în care, pe piaţa internă, cererea de consum continua să surclaseze oferta de bunuri şi servicii. Până când o nouă realitate a făcut să se aprindă becul roşu: pericolul creditării. Banca Naţională, imediat ce a luat avânt extinderea creditării, lansase un mesaj raţional: „Atenţie la echilibru“. Pentru că ar fi fost grav dacă s-ar fi rupt echilibrul pe piaţa creditelor.
S-a impus atunci o mai mare atenţie la cei doi stâlpi mari ai pieţei creditelor: cât plăteau băncile pentru resursele atrase (dobânzile pasive) şi cât cereau pentru creditele acordate (dobânzile active). Iar o soluţie raţională nu putea fi atunci, nu poate fi acum, în niciun caz, un ritm al creşterii creditelor care să descumpănească resursele băncilor sau să conducă la supraîndatorarea populaţiei. Mai departe, nu poate fi admis să se rupă şi mai mult legăturile între producţie şi consum. Atât timp cât nu se înregistra un plus de eficienţă a muncii nu era, nu este raţional să vină bani în plus pentru consum. Iată, aşadar, motivele ce au determinat Banca Naţională să impună, prin reglementări specifice, o creditare sănătoasă. Ce n-ar fi putut fi, în niciun caz, explozivă.
Mulţi întrebau, nedumeriţi, ce treabă are banca centrală, că doar banii sunt ai băncilor comerciale. Dar BNR se conduce după legi şi după reguli internaţionale şi nu poate face abstracţie de riscul cel mai mare din sistemul bancar: riscul de creditare. La care se adăuga, se adaugă, în aceeaşi măsură, grija de a-i feri pe cei ce se împrumutau de nedorite drame ce ar fi putut fi determinate, pe parcursul derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate.
În decembrie 2003, a fost publicată Legea 458, prin care i-au fost aduse modificări importante Legii bancare din 1998. În noua lege, creditul era definit ca angajament de punere la dispoziţie a unei sume de bani în schimbul obligaţiei debitorului de a rambursa suma împrumutată, plus dobânda. Noua reglementare lărgea sfera finanţatorilor prin activităţi de creditare. Era înscrisă pe rol noţiunea de instituţii de credit, autorizate de banca centrală. Ele puteau să atragă depozite sau alte fonduri rambursabile şi să acorde împrumuturi în cont propriu. Legea nominaliza următoarele instituţii de credit: 1) băncile; 2) cooperativele de credit; 3) instituţiile care emit monedă electronică; 4) casele de economii pentru domeniul locativ. Ceea ce însemna că, în sistemul bancar, societatea românească dispunea deja de o gamă completă de instituţii de creditare, aliniată cerinţelor Uniunii Europene.
Iată, plecam la drum cu un sistem al creditului, inclusiv cel ipotecar, închegat sub aspect juridic. Existau legile, existau reglementările (normele BNR) ce intraseră în vigoare, era deci timpul ca sistemul să fie consolidat şi sub aspect operaţional. Restricţiile erau şi ele inevitabile. La baza lor fiind două criterii: o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei.
