Scriam, în comentariul de luni din ZF, primul din această serie, că legea „dării în plată“ este în vigoare din mai 2016. Şi că, după ce mii de contestaţii ale băncilor au fost analizate de instanţele judecătoreşti, câteva sute de dosare „au urcat“ spre confruntare cu Legea Legilor, la Curtea Constituţională, unde au fost admise cele dintâi excepţii de neconstituţionalitate.
Iniţiatorii legii susţin public că modificările sunt nesemnificative. Dar nici litera, nici logica şi nici spiritul comunicatelor CCR nu îndreptăţesc o atare susţinere.
Cuvântul magic – am subliniat – este impreviziunea. Mi s-a reproşat: „Impreviziunea nu este ceva magic, ci un mecanism judiciar normal de adaptare a contractului“. În împrejurări obişnuite, aşa ar fi fost. Dar împrejurările actuale nu sunt nicidecum obişnuite. Legea a apărut la 13 mai 2016. Au trecut, de atunci, cinci luni. Cinci luni de când această lege aşteaptă la uşa Marii Săli a Vieţii Sociale, pentru că nu a putut să intre. Şi să fie aplicată. Iar fără modificările aduse de Curtea Constituţională, nici n-ar fi avut cum să fie aplicată.
Deciziile Curţii trimit la noul Cod civil, care reglementează impreviziunea. Mai mult, consfinţesc că în toate cazurile, absolut în toate, impreviziunea trebuie să fie validată de instanţele judecătoreşti.
Impreviziunea, aşadar, care va trebui să fie constatată de o instanţă judecătorească, este cuvântul magic ce îi va deschide legii „dării în plată“ uşa dincolo de care, în viaţa socială de zi cu zi, îşi va găsi aplicare. În împrejurări noi. Şi îndeplinind condiţii noi.
Raporturile cauze-efecte, cu referire la impreviziune, le voi detalia într-un viitor comentariu. Acum mă opresc la una dintre deciziile care vor simplifica misiunea instanţelor în constatarea stări de impreviziune. Citez din comunicatul CCR din 25 octombrie: „Curtea mai precizează că declararea ca neconstituţională a sintagmei ... precum şi din devalorizarea bunurilor imobile ... din Legea nr. 77/2016 a avut în vedere, în esenţă, faptul că obiectul contractelor de credite îl reprezintă sume de bani, şi nu bunurile imobile“. Aşadar, amintita sintagmă a fost eliminată. De unde? Din textul iniţial al legii. Din articolul 11, pe care îl reproduc aşa cum a ieşit din Parlament: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“
Dacă, prin decizia Curţii, sintagma în cauză nu ar fi fost eliminată, lucrurile ar fi fost rău de tot încurcate. Fiindcă nu avea cum să nu fie luat în calcul, între riscurile izvorând din contractul de credit, preţul locuinţei.
Criza a lovit şi piaţa locuinţelor. Preţurile s-au înjumătăţit. Aşa că debitorul ar fi putut argumenta că a contractat un credit mare, ca să cumpere o casă scumpă… şi iată, acum are de achitat băncii o sumă mare de bani pentru o casă care s-a ieftinit dramatic. Tocmai pentru a fi evitată o astfel de judecată, ce ar fi putut fi invocată în vederea echilibrării, între bancă şi consumator, a riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit, Curtea a eliminat referirea la „devalorizarea bunurilor imobile“.
Nu mă hazardez să speculez ce au gândit judecătorii Curţii Constituţionale şi cum au argumentat, din punct de vedere juridic, decizia pe care au votat-o în unanimitate: să scoată din joc preţul locuinţelor. Ştiu însă cât de mari ar fi fost dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat instanţele judecătoreşti pentru a analiza cazurile de devalorizare a bunurilor imobile din perspectiva cerinţelor Codului civil privind starea de impreviziune. Pentru că într-o ţară în care, din toamna lui 1990 şi până în anii 2011-2012, preţurile s-au mişcat într-o continuă dezordine, cum să dovedeşti că devalorizarea locuinţelor nu putea fi prevăzută?
