Cândva, valorile economice – bunuri fizice şi servicii –, adăugate anual avuţiei României, pe care le regăsim anual în indicatorul numit PIB, fiind exprimate în bani, lei şi euro, erau împărţite la o populaţie de 23 de milioane de suflete. De când ni s-au deschis însă porţile Uniunii Europene, am coborât, cum ne spun statisticienii, spre pragul critic de 19 milioane. Populaţia rezidenţială. Vreo trei milioane fiind plecaţi în lume.
Scăderea populaţiei nu-i face bine PIB-ului nostru. Istoria ne învaţă că marile civilizaţii au început să apară acolo unde se produceau aglomerări de populaţie. Între Tigru şi Eufrat. Pe Nil. Pe Indus. Salturile produse fiind revoluţii economice care au apărut în acele locuri unde se înregistrau masive creşteri demografice. Teza, în vremurile actuale, e reconfirmată de Asia. În condiţiile pieţei libere, ţările asiatice – plutonul din faţă fiind condus de China – au probat că după acumulări cantitative de valori adăugate a venit timpul unor performanţe economice remarcabile. Fără îndoială că România, cu o piaţă internă relativ mare, suferă şi din cauza descreşterii populaţiei active.
Desigur, a fost un fapt firesc şi totodată îmbucurător, după decembrie ’89, să vedem că şi la noi se deschid graniţele. Şi să vedem, după ce ne-am apropiat mai mult de Uniunea Europeană şi după momentul aderării, cum creşte numărul românilor plecaţi în lume să-şi caute de lucru. Fără să mai fim şocaţi, ca altădată, că gestul lor n-ar fi tocmai patriotic. Mai ales că au trimis şi trimit bani mulţi acasă. Valută. E bine, deci. Cu atât mai mult cu cât cei ce şi-au găsit rosturi pe pieţe consolidate, în contact cu o organizare superioară a muncii, au mult şi multe de învăţat.
Dar e rău că milioane de cetăţeni români au devenit rezidenţi ai altor ţări. Din această cauză, cu deosebire, pe piaţa muncii din România s-a rupt echilibrul, atât cantitativ, cât şi calitativ, în timp ce câmpurile de căpşuni din Spania, şantierele de construcţii din Israel şi din alte câteva ţări, spitalele din Germania şi din Marea Britanie, companiile specializate în informatică din Canada, Statele Unite şi Germania au adunat foarte mulţi lucrători români. În general, se căutau şi se caută fie creiere, fie oameni buni pentru munci grele. Din nefericire, au plecat oameni harnici şi bine pregătiţi.
Mulţi se întreabă, acum, ce s-a întâmplat din 2002 încoace pe piaţa muncii. A existat un echilibru şi s-a stricat? Sau exista deja un dezechilibru, care s-a agravat? Întrebări grele. Iar răspunsul cere o analiză solidă. Şi amplă.
Este cert că România nu a bătut pasul pe loc în toţi aceşti ani de după 22 decembrie ’89. Ţara s-a schimbat mult. Au fost puse bazele unor instituţii noi, de piaţă, care să ne asigure racordarea la mersul lumii. Am potolit inflaţia, iar din 2000 descreşterea economică s-a transformat în creştere. Sărăcia şi-a restrâns aria. De altfel, s-au ivit deja zorii unor stabilizări în economie, însoţite de înnoirea comportamentului multor companii şi multor salariaţi. Au apărut chiar dovezi de organizare cu faţa la piaţă a producţiei de bunuri şi de servicii, de stimulare a câtorva locomotive, ce s-au arătat gata să-şi grăbească înaintarea şi, apoi, să tragă după ele economia.
De ce au plecat totuşi atât de mulţi români să-şi caute de lucru prin alte zări? Poate că unii nu au găsit de lucru aici. Sau poate că alţii nu erau bine plătiţi. Dar, întâi şi întâi, pentru că, în societatea noastră, se ajunge greu la adevărul că o piaţă a muncii bine echilibrată nu vom avea fără activarea unor valori în care oamenii să creadă. Şi care să le motiveze spiritul de iniţiativă, atitudinea corectă faţă de legi, nevoia de ordine, de buna organizare şi de muncă performantă. Şi fără să fie stimulaţi - prin acces liber la educaţie, la învăţătură, la afirmare - să devină competitivi.
