Statistica a venit, marţi, 7 martie, cu noi detalii privind PIB-ul României din 2016. În completarea primelor date primite pe 14 februarie, odată cu emiterea comunicatului cuprinzând „estimări semnal“. Marţi, într-un al doilea comunicat, au fost emise „date provizorii (1)“. Merită să le analizăm.
Cum avem pe rol importanţa educaţiei economice pentru bunăstarea întregii societăţi, cu atât mai mult devine obligatoriu ca populaţia adultă, cea activă cu deosebire, să dea dovadă de interes şi, mai cu seamă, de pregătire ca să înţeleagă până la cele mai mici amănunte tabloul PIB-ului. De unde plecăm? Desigur, de la constatarea că România produce mai mult de la un an la altul.
PIB-ul ţării adună, an de an, atât cifre nominale mai mari, cât şi procente în plus ce exprimă ritmuri de înaintare peste media europeană. Locul României în UE, comparând valorile adăugate, e un fapt ce trezeşte multe întrebări. Căci tot urcăm, din 2000 şi până în 2008, şi din 2011 până în 2016, inclusiv, şi vedem că, luând drept criteriu de comparaţie viteza de înaintare, am lăsat în urmă nu doar ţările din jurul nostru, ci şi toate celelalte ţări din UE.
Să privim cifrele. Nu pe cele date de Statistica noastră, ci pe acelea date de Biroul European de Statistică. În cele patru trimestre din 2016, am înaintat (viteză de creştere în 2016 faţă de 2015) cu 4,1 la sută în T1, cu 5,8 în T2, cu 4,4 în T3 şi cu 4,8 în T4. Ceea ce înseamnă: am avut cea mai mare viteză de creştere în T1; în T2, cu 5,8 la sută, am întrecut de departe toate celelalte 27 de ţări; în T3 am fost întrecuţi doar de Irlanda, cu un PIB de 6,6 la sută; în T4 am revenit pe primul loc.
De ce atunci, în competiţia europeană, după acest urcuş în forţă, am rămas unde eram la capitolul PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare – locul 27 din 28 de ţări, în urmă noastră fiind doar bulgarii?
Toate bune în privinţa vitezei de creştere… numai că societatea românească nu a înţeles încă bine ce ne trage înapoi. Şi, mai cu seamă, nu a înţeles bine adevărul că nu vom putea regenera nivelul de viaţă dacă, întâi şi întâi, nu vom regenera munca. Mai mult: fără o mai mare preocupare pentru un raport echilibrat între muncă şi bani, bunăstarea se va apropia încet.
PIB-ul e numai în aparenţă un indicator pur cantitativ. Dovadă că un anumit nivel numeric al creşterii economice, chiar înalt, nu este niciodată de ajuns pentru a aduce automat un plus de bunăstare. Partea de dincolo de cifre, calitatea, implică un proces complex şi depinde fundamental de maniera societăţii noastre de a face economii, de a cheltui, de prejudecăţi, de incitările sau frânele în ceea ce priveşte investiţiile.
Apropo de bunăstare. Câştigurile din muncă, în România, sunt între cele mai mici din Uniunea Europeană. Creşterea lor, atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru salariaţii din companiile private, este o cerinţă stringentă. Ar fi însă împotriva logicii economice speranţa că acum, în 2017 sau în anii viitori, se poate ajunge repede la creşteri consistente ale salariului mediu real fără un reglaj optim al încasărilor şi al costurilor, al muncii în general, în condiţii de performanţă.
Salariile trebuie să crească. Dar, totodată, va fi nevoie să fie depăşită delăsarea multor companii româneşti, de stat sau cu capital privat, de a se afirma prin eficienţă şi competenţă. Cum? Numai şi numai promovând o competiţie acerbă în economie. Desigur, pentru resurse, pentru maşini şi tehnologii din cea mai înaltă clasă, pentru un management performant. Rezultatul fiind bani scoşi din eficienţă economică. O astfel de schimbare e însă o marfă scumpă. Dar societatea românească e prea săracă să nu plătească preţul.
Relansarea dorită nu va fi însă posibilă fără nicio zbatere a companiilor răsfăţate – care produc pierderi şi menţin un capital negativ, datoriile fiind mai mari decât întreaga lor avere – pentru a se schimba, pentru a produce mai bine, mai ieftin. Desigur, nu ar fi de ajuns doar să producă. Important este să producă mai mult, mai bine, mai performant, mai profitabil, ca o condiţie pentru salarii mai mari, pentru pensii mai mari şi pentru bani mai mulţi, care să ajungă în cât mai multe buzunare.
