În 11 ţări-membre ale UE, dintre cele 18 în care băncile centrale au şi atribuţii de supraveghere prudenţială, a fost legiferată înfiinţarea direcţiilor de protecţie a consumatorilor de servicii financiare. Între cele 11… opt sunt din zona Euro, una (Croaţia) e din camera de aşteptare şi doar două (Cehia şi Ungaria) din afara zonei Euro.
Se mai impune să luăm în calcul şi faptul că în UE, în numeroase ţări, autoritatea de supraveghere prudenţială este separată de banca centrală. Ca în Marea Britanie, bunăoară, unde tot separat funcţionează şi protecţia consumatorilor de servicii financiare, cu denumirea de Autoritatea de Conduită Financiară. Separat însemnând… separat! Adică despărţită şi de instituţia care asigură protecţia consumatorilor din pieţele nefinanciare.
Este, deci, de reţinut tendinţa de a despărţi autorităţile de protecţie a consumatorilor de servicii financiare de acelea de protecţie a consumatorilor din pieţele nefinanciare. În alt plan însă, indiferent de statutul juridic al autorităţilor de protecţie a consumatorilor de servicii financiare, fie că funcţionează ca instituţii independente, fie că sunt direcţii în băncile centrale, ele au în mare parte atribuţii asemănătoare şi arhitecturi relativ identice. Excepţie făcând Autoritatea de Conduită Financiară din Marea Britanie, dar numai sub aspectul anvergurii organizatorice, instituţia fiind împărţită în trei direcţii, una dintre ele ocupându-se, în exclusivitate, de educarea financiară a consumatorului.
În cazul în care, în România, Parlamentul va decide să urmeze calea celor 11 şi să transfere la BNR protecţia consumatorilor de servicii financiare, vor interveni probabil două etape. Una va fi faza procesului parlamentar, care va asigura cadrul legal; iar alta, după ce va exista lege, va fi faza în care Banca Naţională va înfiinţa o nouă direcţie, care să răspundă în exclusivitate de protecţia consumatorilor de servicii financiar-bancare.
Avem deja, în această privinţă, un precedent. Întâi a apărut o dispoziţie legală, care a inclus, între obiectivele BNR, stabilitatea financiară. Apoi a fost înfiinţată Direcţia de Stabilitatea Financiară, recunoscută azi pentru specialiştii pe care i-a selecţionat şi i-a pregătit, pentru calitatea analizelor şi studiilor pe care le realizează, pentru aportul la îndeplinirea obiectivului BNR de asigurare a stabilităţii financiare a ţării. Iar tot ce a însemnat crearea acestei direcţii – buget, angajarea personalului de specialitate, stabilirea de atribuţii, anvergura activităţii – are la bază o dispoziţie a legii.
De ce susţine BCE că protecţia consumatorilor de servicii financiare nu este atipică pentru o bancă centrală? Şi că, dimpotrivă, îi este proprie! Pentru că, în împrejurările actuale, răspunderile în această direcţie au devenit atât de mari, de importante şi de specifice încât, incontestabil, numai instituţii de aceeaşi anvergură le pot face faţă. Iar gama de multiplicare şi de diversificare a acestor responsabilităţi este extrem de largă.
Preluând acest gen de responsabilităţi, băncile centrale nu au cum să se rezume la obişnuitele activităţi de protejare a consumatorilor de servicii. Pentru că sunt obligate, cele care au făcut deja acest pas, vor fi obligate, cele cărora li se vor conferi în viitor atribuţii în acest sens, să meargă mult mai departe. Să asigure, deci, funcţionalitatea deplină a pieţelor financiare, încrederea consumatorilor, a publicului larg, să prevină prejudiciile de imagine, să contribuie la creşterea incluziunii financiare prin deschiderea accesului pentru o tot mai mare parte a populaţiei la consumul de produse şi servicii financiare specifice digitalizării. Cerinţă ce va implica şi o doză importantă de informare si cultură financiară.
Dezbaterea, cum am scris, a început. Implicându-se, asociaţia „Credere” a deschis cu o mutare prin care a încercat scoaterea din joc a Băncii Naţionale. Stupefiant, se foloseşte de un neadevăr: că până la adoptarea OUG 174/2008 BNR ar fi avut atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor de servicii financiare, „dar a renunţat voluntar la ele”. Mai mult, „Credere” susţine că BNR nu şi-ar fi onorat competenţele privind protecţia consumatorilor, ce i-ar fi fost atribuite prin lege. Şi că… „nu a luat poziţie împotriva clauzelor abuzive din contractele de credit”. „Proba” adusă fiind de-a dreptul ridicolă: „bancherii au declarat că respectivele contracte erau avizate de către banca centrală”.
Oamenii citesc şi, în măsura în care nu sunt la curent cu dispoziţiile din legi, pot să creadă ce susţine „Credere”. Deşi „Credere” nu e la curent cu dispoziţiile legale în materie. Indiferent ce ar fi… declarat bancherii, în cazul în care această afirmaţie nu e scoasă din pălărie, cum să susţină o asociaţie ce are în obiectul de activitate „consilierea consumatorilor” enormitatea că BNR… ar aviza contractele de creditare?!? Şi asta într-o economie de piaţă!!! Sau cum să afirme că „BNR nu a luat poziţie împotriva clauzelor abuzive din contractele de creditare”?!? Contractul, potrivit Codului Civil, este acordul de voinţă al părţilor. Este legea părţilor! Sigur, un contract poate fi viciat prin eroare sau prin dol. Dar verdictul nu-l dă nici BNR şi nici „Credere”. Îl dă instanţa. Ca şi în caz de impreviziune.
Dacă reprezentanţii asociaţiei „Credere” ar fi lecturat cel puţin OUG 174/2008, act normativ pe care îl invocă, ar fi văzut că nu a fost vorba despre niciun transfer de atribuţii de la BNR la ANPC, pentru că niciodată respectivele atribuţii nu fuseseră la BNR. Mai mult, nu a fost abrogată nicio lege – pentru că nu exista vreo lege care să-i fi conferit competenţe băncii centrale în materie de protecţia consumatorilor; şi că niciun articol din vreo lege nu a fost modificat într-un astfel de scop. Pentru că, în nicio lege, nu au fost prevăzute competenţe de acest fel, la care BNR „să fi renunţat voluntar” ori să-i fi fost luate.
Legea i-a conferit BNR, până acum, doar prerogativa de a proteja masa critică a populaţiei cu depozite în bănci. Zece milioane de persoane fizice, deţinând şaisprezece milioane de conturi de depozite, şi-au tranformat economiile în cel mai important fond de creditare din sistemul nostru bancar. Banca Naţională, asigurând stabilitatea financiară şi, implicit, stabilitatea băncilor, indicatorii de performanţă, garantează totodată siguranţa celor 16 milioane de depozite.
Legea garantează, desigur, depozitele per/persoană şi per/bancă până la echivalentul sumei de o sută de mii de euro. Banca Naţională însă, prin acţiuni energice, se îngrijeşte ca nici măcar teoretic, şi cu atât mai mult practic, dacă în caz extrem s-ar impune să fie accesată această garanţie, să nu fie nevoie de participarea nici măcar cu un singur leu a bugetului statului. Fondul de Garantare a Depozitelor din Sistemul Bancar acumulează în acest scop rezerve prin contribuţia băncilor. De altfel, când în criza precedentă unele bănci cu capital majoritar străin au avut temporar scăderi de altitudine în raport cu cerinţa legală de capital, situaţie în care multe ţări chiar şi dintre cele dezvoltate au apelat la bugetele de stat, BNR a negociat cu acţionarii, care au venit cu suplimentări de capital de peste cinci miliarde de euro. În plus, contribuind esenţial la stabilitatea băncilor, la soliditatea lor, BNR asigură practic garantarea tuturor depunerilor populaţiei din toate cele şaisprezece milioane de depozite.
