Revenit la Londra, şi-a dat seama că mesajul pe care îl trimisese prin presă de la Biarritz, acela că SUA vor încheia cu Marea Britanie „un acord fantastic“, aşa „cum nu a mai fost altul în istoria celor două ţări“, nu a avut ecoul aşteptat. Aşa că premierul britanic a fost nevoit să dea frâu liber retoricii populiste... ce pune semnul egal între rămânerea în Uniunea Europeană şi renunţarea la bunăstare, la o mai bună educaţie şi îngrijire a sănătăţii, la viitor.
E limpede că Trump şi Johnson au fost gând la gând cu bucurie, fiindcă şi preşedintele SUA, la Biarritz, şi-a programat întâlnirea cu liderul britanic înaintea oricăror alte întrevederi. Numai că, după întrevedere, confirmarea că SUA sunt într-adevăr gata să încheie cu Regatul Unit cel mai ambiţios acord din istorie, „un acord fantastic“, a venit la pachet cu alte câteva condiţii de natură să urce „fantastic“ preţul facturii. Presa britanică l-a taxat pe Boris Johnson că face din Regatul Unit „un pion pe tabla de şah a lui Trump“. Însuşi Johnson, probabil într-un moment în care şi-a amintit că nu este doar un politician populist, fascinat de gaguri de PR şi de gesturi facile ca ridicarea mâinilor către cer, ci şi un gânditor recomandat de câteva cărţi bune, între care „Factorul Churchill“ este socotită de „The Times“ o carte de o inteligenţă sclipitoare, a declarat pentru Reuters: „Sunt foarte îngrijorat de evoluţia conflictului SUA-China, de creşterea protecţionismului şi a tarifelor“.
Reflecţia premierului britanic, a cărei importanţă este cardinală, merită o analiză detaliată. Începând din clipa în care a făcut-o publică, la deschiderea reuniunii G7 de la Biarritz, a cărei agendă impunea găsirea unor răspunsuri globale la provocări globale. Agendă ambiţioasă, proprie unei lumi departe de a fi cea mai bună dintre cele posibile, dar care nu s-a văzut decât parţial împlinită. Totuşi, războiul comercial America - China, ce durează de peste un an şi jumătate, despre care Donald Trump spune că „nu intenţionează să declare conflictul urgenţă naţională“, deşi „nici acest scenariu nu e exclus“, a deţinut capul de afiş la G7. Asta se întâmpla cu o săptămână înainte de sfârşitul lunii august. Şi este exclus ca premierul britanic să nu fi primit o informare completă cu ce păţise preşedintele Fed, cu trei săptămâni mai devreme, care în timpul conferinţei de presă ocazionate de o măsură de politică monetară – reducerea cu un sfert de punct procentual a dobânzii de referinţă – şi-a exprimat îngrijorarea că „disputa cu China are un impact negativ asupra creşterii din SUA“. Trump a afirmat furios că „Powell, ca de obicei, a dezamăgit“. Şi l-a taxat ca fiind „inamic“. Ca la biliard însă, a ţintit bila pe care scria „reducerea dobânzii cu 0,25 la sută“, acuzându-l pe şeful Fed, aşa cum se mai întâmplă şi pe la alte case, că e vinovat pentru această măsură anemică. Deşi decizia fusese luată în echipă. Opt voturi au fost pentru reducerea cu 0,25 la sută iar două voturi au fost potrivnice... dar nu pentru că opinia separată ar fi vizat o dobândă mai mare, pe placul lui Trump, ci pentru că „mişcarea dobânzii nu se impunea deloc în condiţiile în care economia SUA este încă robustă“. Semn că, ţintind bila pe care scria „reducerea dobânzii“, Trump l-a taxat pe Powell pentru îndrăzneala de a fi avut o opinie separată despre războiul comercial cu China. L-a deranjat cu deosebire precizarea lui Powell că acest război aduce pentru băncile centrale noi provocări, cu care acestea nu au mai avut de-aface.
Repet: este imposibil ca premierul britanic să nu fi avut informaţii detaliate despre acest incident. Şi totuşi, nu şi-a permis să evite subiectul şi să nu-i fi cerut lui Trump „să pună capăt acestui război, care destabilizează creşterea economică globală“. Adăugând: „Cei care agită pieţele financiare şi susţin creşterea tarifelor riscă să fie vinovaţi de încetinirea economiei globale“. Ce l-a înspăimântat pe premierul britanic? Susţinerea lui Trump că va trece la noi creşteri de taxe vamale, ce inevitabil vor îndepărta revitalizarea unui sistem comercial coerent, care să asigure intensificarea schimburilor comerciale. Şi... neprietenoasa ameninţare făcută lui Macron că „va taxa vinurile franceze cum nu s-a mai văzut“. Pentru că Trump vorbise de fapt despre funie în casa spânzuratului. Dacă Johnson mai vede un obstacol care să-i blocheze drumul spre un Brexit rapid, chiar dacă dezordonat, acesta este frica societăţii britanice de o criză economică profundă în Regat, determinată de taxele înrobitoare ce ar urma să fie plătite după ieşirea din piaţa vamală unică. Şi de intensificarea cursei creşterii taxelor vamale.
Iar Trump nu pare deloc că ar putea fi oprit. A privit spre cer, clamând că „e cel ales“. El, „cel ales să schimbe lucrurile“, i-a criticat pe preşedinţii americani ce l-au precedat că nu ar fi făcut nimic pentru a opri ascensiunea Chinei. Şi a adăugat: „Cineva trebuia s-o facă, aşa că atacăm China. Vom câştiga.“
Desluşirea acestui limbaj, ce trece cu mult dincolo de uzanţele diplomatice, în care sunt amestecate metafore teribiliste şi constatări reale, e posibilă numai dacă punem cap la cap declaraţii disparate, şi le analizăm împreună. Ce vedem? Când Trump spune: „China vrea să ne cotropească teritoriul“, e limpede că nu se referă la spaţiul geografic al Statelor Unite. Ci la locul întâi al SUA pe podiumul creşterii economice globale. China, începând din anii ’80, a pornit un marş impresionant al creşterii economice, „a cotropit“ locul doi mondial ce fusese ocupat de Japonia, iar acum aspiră la locul unu mondial ocupat de Statele Unite. Iar Trump speră să oprească China, printr-un război vamal „cum nu s-a mai văzut“.
