Decizia de ieri merită o analiză detaliată. De notat că, aşa cum a menţionat şi Guvernatorul BNR la întâlnirea cu presa, deşi rata anuală de 3,50 la sută din septembrie – semnificând intrarea în marginea de sus a coridorului de ţintire – nu e bătută în cuie, inflaţia tinzând să alunece uşor spre 3,90 la sută către sfârşitul anului, actuala stare de fapt din sistemul preţurilor nu impune măsuri brutale, care să afecteze creşterea economică. Şi a adăugat: „Asta-i moda! Suntem stat UE, nu putem să ieşim din rând şi să mizăm pe o dobândă-cheie mai mare.“
Moda-i modă, dar nevoia de performanţă e în prim-plan. Pentru Banca Naţională, calibrarea ratei dobânzii de politică monetară la niveluri optime constituie o preocupare presantă. Şi optând, an de an, pentru o conduită prudentă, a contrabalansat continuu dobânda cu toate celelalte arme şi gloanţe din arsenalul propriu. Mai ales că, în condiţiile în care inflaţia a încetat să mai fie un fenomen monetar, nu mai este o cerinţă de neevitat să vedem curba dobânzilor urcând către niveluri real-pozitive.
Dintr-o altă perspectivă, grupul de presiune tot mai restrâns, dar tot mai agresiv, care atacă sistematic BNR susţine, în dezbateri publice, că paşii făcuţi în cursa reducerii dobânzii-cheie sunt încă timizi. Nici vorbă însă de argumente. Doar o sugestie: că Banca Centrală Europeană menţine dobânda-cheie aproape de zero; iar Fed, după câteva încercări de a lua înălţime, se întoarce spre nivelul zero. „Sugestie” ce nu ţine cont că, în timp ce SUA şi Zona Euro se bat pentru a urca inflaţia către nivelul optim de 2 la sută, noi continuăm să avem cea mai mare rată a inflaţiei din Uniunea Europeană.
Prin lege, Banca Naţională are un singur obiectiv: stabilitatea preţurilor. Dar, pentru politica monetară, o privire largă este inevitabilă. Aşadar, Banca Naţională se războieşte cu inflaţia, dar nu-şi poate permite să scape din ochi alţi indicatori, începând cu rata de schimb valutar. Pentru că două întrebări rămân în actualitate: 1) la ce s-ar ajunge fără un curs adecvat într-o economie cu deficite mari?; 2) sau ce s-ar întâmpla pe o piaţă valutară instabilă când numeroase companii se confruntă cu lipsa de eficienţă şi cu indisciplina financiară? Desigur, inflaţia şi-ar face de cap, antrenând şi cursul în „jocul” ei. De aici regula că orice mişcări ar face banca centrală, pe o piaţă ori alta, ţinta tot inflaţia este. Dar măsurile luate de BNR împotriva inflaţiei se cer a fi cuplate cu politici active pe toate pieţele interbancare.
Cert este că BNR a manifestat continuu o evidentă flexibilitate faţă de dobânda de politică monetară. Desele mişcări intervenite, mai cu seamă de la criză încoace – dobânda de politică monetară urcând sau coborând după cum a fost nevoie – au scos în relief o disponibilitate maximă pentru neîncetate schimbări ale direcţiei de mers. Inclusiv din octombrie 2017 încoace, timp în care inflaţia şi-a arătat din nou colţii după o lungă perioadă de rate negative, o întrebare a redevenit actuală: „S-a întors timpul să ne temem iar de preţurile în creştere?”…
Episodul unor mişcări ceva mai agitate ale preţurilor, de la cumpăna anilor 2017-2018, continuând până în iunie 2019, ne-a amintit de America anilor 1960, când un renumit profesor de economie, Paul A. Samuelson, colaborator apropiat al preşedintelui Kennedy, a tras un puternic semnal de alarmă. El subliniase răspicat: „Inflaţia este în sine o problemă. Dar temerile legitime şi isterice faţă de inflaţie par să devină ele însele o problemă. Pe scurt, mă tem de inflaţie. Dar mă tem mai ales de teama de inflaţie”... Şi iată că, din 2017 încoace, am văzut cum, la noi, inflaţia redevenea o problemă. Anul acesta însă, din iulie şi până în septembrie, am regăsit motive să gândim că se reîntoarce timpul dezinflaţiei. Numai că bătălia câştigată, în trimestrul al III-lea, e departe de a se fi dovedit un câştig pe termen lung. Aşa că a fost nevoie să fie reluată, în împrejurări noi, în cel de-al IV-lea trimestru. Mai cu seamă că vine iarna.
