Mişcări recente din spaţiul economic, desfăşurate în trimestrul al patrulea al anului trecut şi în prima partea a anului curent, ne-au atras atenţia că societatea românească se teme în continuare de inflaţie. Mai mult decât de scumpirea creditelor, de ameninţările că se întoarce criza şi de şomaj. Fapt de înţeles într-un anumit fel, fiindcă inflaţia a lăsat amintiri dureroase în memoria colectivă legate de împrejurările în care economisiri strânse într-o viaţă de om au fost spulberate în numai câţiva ani. Dar greu de justificat de cursul evenimentelor de la izbucnirea crizei încoace.
Să vedem ce spun cifrele. Anul 2009, în condiţiile unei recesiuni dure, s-a încheiat cu o inflaţie anuală în decembrie de numai 4,74 la sută. Rezultat rezonabil în împrejurarea în care creşterea preţurilor s-a numărat între canalele prin care criza a intrat în România. Numai că menţinerea acestui rezultat nu a mai fost posibilă în anul următor. În decembrie 2010, inflaţia anuală aproape că s-a dublat, urcând până la 7,96 la sută. Cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană.
Cauza acestui salt nu a avut nicio legătură cu politica monetară. Absolut niciuna. În iulie 2010, inflaţia anuală a sărit de la 4,38 la sută, în iunie, la 7,14 la sută în condiţiile unei decizii de politică fiscală. Atunci, TVA a crescut cu cinci puncte procentuale, scumpind dintr-o dată toate mărfurile. Efectul statistic a durat exact un an, după regulă, timp în care inflaţia a variat între rate de 7 şi 8 la sută. În iulie 2011, când s-a împlinit un an de inflaţie galopantă, tot dintr-o dată rata anuală a scăzut de la 7,93 la sută la 4,85 la sută. Anul 2011 s-a încheiat cu o rată anuală în decembrie de 3,14 la sută.
Ce a urmat? În 2012, în aprilie, inflaţia a coborât până la cel mai de jos nivel obţinut din noiembrie 1990, când statistica românească a început să facă măsurători riguroase, bazate pe criterii ştiinţifice ale mişcării preţurilor. Mai mult, rata anuală calculată în aprilie 2012, de 1,80 la sută, se situa în jurul cifrei de 2 la sută, socotită în toată lumea a fi nivelul optim al inflaţiei. Se spune că inflaţia de 2 la sută, nici mai mult şi nici mai puţin, e ca un pahar de vin bun (nici mai mult şi nici mai puţin) băut după masă.
Aveam, deci, un reper: inflaţie apropiată de doi la sută. Şi o convingere: că putem, în România, să ajungem la o rată optimă a inflaţiei. După 1,80 la sută în aprilie 2012 a urmat o rată de 1,79 la sută în mai. Ritm pierdut în lunile următoare. Dar nu pentru mult timp. La jumătatea lui septembrie 2012, rata anuală a revenit la 1,88 la sută. Şi n-a mai urcat peste 2 la sută până în 2015.
O nouă schimbare de ritm s-a produs în iunie 2015. Dar nici acum inflaţia n-a urcat, ci a coborât. A coborât sub zero. De ce? Tot influenţa TVA, care pleca de la 24 la sută şi începea să coboare. În iulie 2015, TVA la alimente a fost redus cu 15 puncte procentuale, până la 9 la sută. Şi tot dintr-o dată, inflaţia s-a dus sub zero. România intrase, pentru o perioadă relativ lungă de timp, într-o nouă fază, înregistrând inflaţie negativă. De la 1 iunie 2015 până la 31 decembrie 2016. Atunci, în decembrie 2016, a ajuns la liman efectul statistic al tuturor reducerilor TVA, făcute în trei trepte.
De la 1 ianuarie 2017, timp de 9 luni, preţurile urcând în prima lună cu 0,1 la sută peste zero şi în a doua lună cu 0,2 la sută, inflaţia a tins din nou către nivelul optim apropiindu-se de 2 la sută. Iată însă că, în împrejurările în care în trimestrul IV/2017 şi ianuarie 2018 câteva preţuri s-au dezechilibrat, iar cele la energie electrică, energie termică, gaze şi combustibili – poziţii reglementate de stat şi modificate prin decizii administrative – au urcat, inflaţia anuală a ajuns în patru luni la peste 3 la sută. Să fie aceste patru luni de inflaţie la trap un motiv care să sperie societatea?
Desigur, patru luni de inflaţie peste 2 la sută, cu un plus de doar un punct procentual, nu-şi au cauza în politica monetară. Dar politica monetară a contribuit la calmarea acestei creşteri. Dobânda-cheie a BNR a urcat de două ori în ianuarie 2018. N-a fost o surpriză nici pentru bănci, nici pentru mulţi dintre analiştii din piaţa financiară. Două mesaje au fost transmise în clar de către banca centrală: o nouă ofensivă împotriva inflaţiei şi încurajarea economisirii.
