Martie a fost a 51-a lună a ciclului inflaţionist în derulare, ale cărui efecte - de mai mare sau de mai mică intensitate - sunt resimţite în toată lumea. Al 51-lea tablou, cu ratele anualizate din cele 27 de state membre, a fost publicat zilele trecute de Eurostat. Documentul e de interes nu doar pentru autorităţile financiare sau nefinanciare, pentru firmele din economia reală, pentru analişti, pentru mass-media în general, ci şi pentru publicul larg. Cu condiţia, desigur, ca mulţimea de numere - inserate atât în coloanele de pe verticală, cât şi în cele de pe orizontală - să aibă parte de o citire corectă. Şi, mai cu seamă, de interpretări corecte.
Explicaţiile pe care le dă Eurostatul sunt sumare. Începând cu titlul: „Ratele inflaţiei (%) măsurate prin IAPC. Tarif anual“. Pe care nu-l schimbă niciodată. Şi continuând cu o serie de informaţii referitoare la rata anuală a inflaţiei din zona euro, care a fost de 2,2 % în martie, în scădere de la 2,3 % în februarie. Şi la inflaţia anualizată din UE-27, de 2,5 % în martie, în scădere de la 2,7 % cât a fost rata din februarie.
De asemenea, în comunicatul Eurostat se mai subliniază că „ratele anualizate cele mai scăzute“ au fost înregistrate în Franţa (0,9 %), în Danemarca (1,4 %) şi în Luxemburg (1,5%). În timp ce „ratele cele mai mari“ au fost înregistrate în România (5,1 %), în Ungaria (4,8 %) şi în Polonia (4,4 %). Fără nicio detaliere cu privire la ratele „cele mai mici“ şi „cele mai mari“. De ce? Pentru că analizele detaliate nu cad în răspunderea statisticienilor. Ceea ce înseamnă că utilizatorii de date statistice n-au de ales. Este responsabilitatea lor ca, prin analize statistice simple ori sofisticate, să obţină singuri rezultatele de care sunt interesaţi. Fapt ce i-a derutat pe unii analişti din spaţiul public intern, care s-au grăbit să susţină că „suntem campionii inflaţiei în Uniunea Europeană“.
Realitatea însă este cu totul alta. Cele 27 de numere din cel mai recent tablou publicat de Eurostat, cu ratele anualizate din martie 2025, nu spun mai nimic prin ele însele. Ca să le înţelegem sensurile şi semnificaţiile este important să ţinem seama de indicatoarele folosite de Eurostat. Vom înţelege că „IAPC“, bunăoară, prescurtare a indicelui armonizat al preţurilor de consum, este exprimat în mărimi de natură să faciliteze comparaţii semnificative la nivelul tuturor ţărilor din UE. Mărimi înşirate una lângă alta, de la cea de jos la cea de sus, în graficul ce însoţeşte tabelul. Şi în tabel, în coloana rezervată lunii martie, în ordinea alfabetică a celor 27 de ţări. Mai departe, „Tariful anual“ face trimitere la conţinutul ratelor care, deşi sunt publicate lunar, sunt de fapt „anualizate“... în sensul că adună tot ce a fost semnificativ şi reprezentativ în mişcarea preţurilor de consum timp de 12 luni în urmă.
Aşadar, de „ratele inflaţiei“ - sintagmă repetată la nesfârşit în titlul oricărui comunicat al Eurostat, chiar şi în împrejurările în care doar câteva ţări sunt efectiv în inflaţie în timp ce altele îşi împart dezinflaţia, deflaţia sau alte faze - este strâns legat obiectivul stabilităţii preţurilor. Cerinţa esenţială aflată în faţa politicii monetare, deci, fiind aceea ca preţurile - în orice fază s-ar afla - să fie îndreptate către linia strategică de ţintire a inflaţiei. Iar când această linie va fi cucerită - şi nu pentru o lună sau două, ci pe termen mediu - vom avea confirmarea că inflaţia şi-a încheiat ciclul.
De la debutul actualului ciclu inflaţionist au trecut patru ani şi aproape patru luni. Mă refer la România. Pentru că la nivelul Uniunii Europene, în ansamblu, lucrurile au fost mai complicate. În primăvara lui 2020, în aprilie, 14 ţări au intrat dintr-odată în deflaţie. Şoc din care au ieşit abia în primăvara lui 2021. Atunci, în aprilie, după ce 12 luni consecutive preţurile au urcat din greu de la sub zero la 2 %, Uniunea Europeană ocupase linia strategică a ţintirii inflaţiei. Pentru doar o lună. După care a început inflaţia. Mai târziu cu patru luni decât în România. Şi după o cursă de un an in care preţurile au urcat de la sub 0 % la 2 %! Găsim aici explicaţia diferenţei intre rata medie a UE de 2,5 % şi rata de 5,1 a României. Din martie 2025.
Dacă privim înapoi, trecând în revistă cele 51 de comunicate ale Eurostat, vom constata că în prima fază a actualului ciclu global am avut parte de o creştere lentă, din ianuarie până în iunie 2021, urmată de una galopantă, cu un vârf de 16,76 la sută în noiembrie 2022. Din decembrie 2022 - ca rezultat al dozajului fin al dobânzii cheie, care urcase gradual de la 1,25 la 6,75 la sută - a început dezinflaţia! Cu scopul de a-i întări poziţia noii faze, care debuta într-un climat extern şi intern dominat de riscuri şi de incertitudini, BNR - în ianuarie 2023 - a socotit că un plus de 25 de puncte de bază ar consolida dobânda de politică monetară la nivelul de 7 la sută, nivel ce putea să rămână în vigoare mai mult timp. Dozajul a fost corect. Preţurile au crescut mai încet, tot mai încet, împingând rata anuală de la 17% în decembrie 2022 până la 5,1% în martie 2025.
Analiza tabloului Eurostat cu rezultatele din martie ne arată că, în „grădina“ noastră, dezinflaţia este o realitate! Scăderea ratei inflaţiei de la 17 la sută la 5 la sută este de asemenea o realitate. Şi mai este o realitate: aceea că BNR a decis - după un an şi jumătate, timp în care dobânda de 7 la sută a susţinut cursa dezinflaţiei în împrejurări dintre cele mai grele, fără să pună în pericol PIB-ul ţării - că poate interveni cu două reduceri de câte 25 de puncte! În ultimul moment favorabil!
Franţa, cu rata cea mai mică a inflaţiei în martie 2025, e într-o poziţie mai bună decât România, cu rata cea mai mare? Nu! Analiza din episodul următor va dovedi că NU!
