Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Un timp pentru cărţi si pâine

Adrian Vasilescu, BNR: Un timp pentru cărţi si pâine

Autor: Adrian Vasilescu

18.11.2020, 00:05 2551

Cele două valuri inflaţioniste ce au dominat obsedantul deceniu 1945 – 1955, etapa istorică în care România a fost ruptă brutal de trecutul ei capitalist şi ţintuită, dincoace de cortina de fier, în zona comunistă, au fost provocate cu premeditare la „sugestia“ comisarilor sovietici. Cu scopul de a goli de bani atât buzunarele populaţiei, cât şi conturile firmelor, care funcţionau aproape în totalitate  cu ceea ce ura cel mai mult comunismul: capitalul privat.

După valul cel mare, încheiat cu reforma din august 1947, folosită ca pretext pentru confiscarea banilor pe care nu reusise inflaţia să-i devalorizeze, societatea românească a pierdut mai mult de 90 la sută din întregul monetar. Deviza sistemului fiind însă „Până la capăt“, a mai fost nevoie de încă un val de inflaţie, ceva mai mic, şi de încă o reformă monetară, în ianuarie 1952, ca să spulbere şi ce mai rămăsese prin buzunare. Nu însă şi prin conturi, căci conturile erau ale firmelor, care deveniseră între timp întreprinderi de stat sau cooperatiste.

Reforma din ’52 a fost folosită şi pentru inventarea  unui motiv  de răfuială cu Banca Naţională. Întreaga conducere a BNR a fost destituită, iar, după numai câteva zile, a urmat arestarea guvernatorului Aurel Vijoli şi a câtorva dintre membrii conducerii şi dintre specialişti. Era ceva în stilul timpului, continuu aveau loc arestări, „epurări“ din servicii, din universităţi, din instituţiile de artă, mari scriitori erau marginalizaţi. Viaţa continua să fie  grea în ţară, numărul celor care nu găseau de lucru creştea, cele mai multe mărfuri se distribuiau pe cartelă.

Am prins acele vremuri. Aveam 11 ani în august 1947 şi 16 ani în ianuarie 1952. La noi, la Buzău, ca de altfel în toată ţara, în primăvara lui 1947 pâinea era o raritate. Îmi amintesc că, într-o după-amiază, o vecină a chemat-o la gard pe mama s-o anunţe că „a venit făină la Socrate“ şi că va coace pâine toată noaptea. Socrate era brutarul din capul străzii noastre. De mai bine de o lună şi jumătate nu primise făină şi nu făcea pâine. Mama m-a luat să mergem la brutărie să vedem ce era acolo. Deja se formase coada. Ne-am luat rând. Se încropise şi o echipă de organizare, care pe la 10 seara a decis ca noi, copiii, să plecăm la culcare şi să revenim a doua zi dimineaţa ca să ne luăm raţia, pentru că urma să se vândă doar câte o pâine de persoană. Viaţa asta, grea, a durat până prin ’55-’56, cu atenuări succesive desigur, pentru că după ce s-au introdus cartelele cel puţin aveam dreptul la raţii zilnice de pâine, de alte alimente şi de mărfuri nealimentare. Între noi, elevii, făceam haz de necaz, ne amuzam să „suntem îmbrăcaţi pe puncte“. Fetele purtau, cumpărate tot pe puncte, rochii din celofibră, care nu erau rezistente la ploaie, aşa că au fost şi surprize...

Inflaţie însă n-am mai avut în România până în anii 1970. Nu mai era posibil. În 1952, odată cu organizarea reformei monetare, s-a introdus şi un „mercurial“ generalizat. Reforma aceea, tot confiscatoare, a fost însoţită de o decizie de scădere a preţurilor, la care m-am referit detaliat în comentariul de miercurea trecută. Mai departe, în condiţiile în care preţurile erau stabilite prin planul de stat iar piaţa neagră nu apucase să se organizeze, preţurile n-au mai urcat. S-a întâmplat însă ceva mai rău decât inflaţia. După destructurarea Băncii Naţionale, prin arestările şi „epurările“ din 1952, ţara a intrat în haos monetar.

Creditul pentru întreprinderi, deşi erau stabilite cifre de plan, n-a mai putut să  funcţioneze. Salariile întârziau, multe decontări erau blocate, producţia suferind contracţii asemănătoare recesiunilor. Deşi cuvintele recesiune ori criză erau prohibite.

Paradoxal, deşi blocajul economic împovăra ţara, în viaţa politică începea să se facă simţită o uşoară destindere. Proces care, mai cu seamă după ce în 1957 Hruşciov şi-a retras trupele din România, a cunoscut numeroase accente semnificative. Dezgheţul, noul simbol al blocului comunist, iniţiat de Hruşciov în URSS, deşi nu a adus primăvara în România, nu ne-a ocolit totuşi. Aurel Vijoli şi ceilalţi membri ai conducerii BNR au fost scoşi din închisori şi repuşi în funcţii. După ce a fost adus la guvern, în poziţie de consilier al prim-ministrului, Vijoli a fost numit ministru al finanţelor. Cu echipa pe care şi-a făcut-o la Finanţe, împreună cu echipa refăcută de la BNR, a scos ţara din haos financiar. Lucrurile s-au îndreptat atât cât era posibil să fie îndreptate, în condiţiile proprii unui stat comunist, care planifica şi preţurile, şi creditele, şi veniturile.

Anii 1960 au adus în ţară schimbări importate. Cei aruncaţi în închisori din motive politice, în multe cazuri fără să fie judecaţi, au fost eliberaţi. Specialiştii deblocaţi au revenit în fabrici, chiar în ministere, profesorii scoşi din universităţi după ce li s-au înscenat  „demascări“ în şedinţe care durau până în zori au fost reprimiţi la catedre, în timp ce scriitori marginalizaţi au putut să publice cărţi, să lucreze în edituri ori în redacţii ale ziarelor si revistelor.

Câţiva mari scriitori, ce fuseseră aduşi la disperare, au fost reabilitaţi cu onoruri. Semnificativ este  cazul lui Tudor Arghezi. După „demascarea“ din ziarul Scânteia, într-o pagină de tristă memorie intitulată „Putrefacţia poeziei şi poezia putrefacţiei“, la revenirea în linia întâi i s-a întins covorul roşu. Şi ca să nu fie nicio confuzie, de la tribuna unui mare miting popular, însuşi şeful partidului, Gheorghiu-Dej, i-a adus un omagiu numindu-l „prietenul meu Tudor Arghezi“.

Această deschidere a fost bine primită în cercurile internaţionale. Au început să vină investiţii străine, să primim credite de la marile bănci din lume. Academicianul Mircea Maliţa, în cartea de memorii „Secolul meu scurt“, scrie că, fiind în serviciul diplomatic în SUA şi obţinând sprijin american pentru împrumuturi străine, a fost chemat de urgenţă de Gheorghiu-Dej la Neptun, unde era în vacanţă, ca să audă în direct vestea.

România intra, pentru un deceniu, într-o etapă nouă, ce se anunţa promiţătoare. Dar toate aceste promisiuni aveau să se topească, una câte una, spre sfârşitul anilor ‘70. Pentru a le pierde definitiv  după 1980.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO