Debutul noului an e dominat de pesimism global. Presa lumii consemnează că „s-au rărit vibraţiile pozitive“ şi s-au înmulţit resentimentele generate de neîncrederea nu doar în viitor, ci şi în prezent. În actualul context, tulbure, în care riscurile geopolitice se suprapun celor legate de costul vieţii, ce aşteaptă societatea românească de la 2026?
Acum, când cresc şi taxele, şi preţurile, în timp ce se restrâng veniturile, nu surprinde pe nimeni pesimismul populaţiei. Până şi în Japonia, lovită abia de un an - şi nu de cinci ani ca România! - de deficite bugetare mari si de inflaţie în creştere, optimismul populaţiei scade. Cu atât mai mult este explicabilă scăderea optimismului la noi, unde ciclul inflaţionist lung, intrat în al şaselea an, continuă cu înverşunare să toace nervi şi bani. Cât timp vor mai creşte preţurile, vor creşte şi problemele greu de rezolvat în tot mai multe dintre cele şapte milioane de gospodării ale populaţiei.
Inflaţia, care este fotografia neretuşată a mişcării preţurilor de consum, este urmată întotdeauna şi pretutindeni de emoţiile negative pe care le provoacă. Iar reacţia emoţională cea mai puternică - ignorată deseori de analişti, dar nelipsită ori de câte ori preţurile o iau razna - este frica de inflaţie. La începutul anilor 1960, pe când laureatul Nobel Paul Samuelson era şeful consilierilor economici de la Casa Albă, scria într-un raport ce-i fusese cerut de preşedintele Kennedy că „îmi este frică de inflaţie, dar şi mai mult îmi este frică de frica de inflaţie”. Pentru că frica, dacă ajunge în conştiinţa publică, declanşează anticipaţii pesimiste, iar astfel de anticipaţii devin factori subiectivi ce amplifică si mai mult realitatea obiectivă căreia îi spunem inflaţie.
Este fundamentală deci înţelegerea deplină a fenomenului numit inflaţie. Asta în general. Iar în special, înţelegerea corectă a datelor referitoare la mersul inflaţiei în anul 2025. Sub acest aspect - şi multe altele - este important să reţinem, din comunicatul Statisticii oficiale de miercuri dimineaţa, cu ratele pe decembrie 2025, că după ce în noiembrie anul trecut creşterea inflaţiei a stagnat... în decembrie inflaţia şi-a încetinit creşterea. S-a transformat în dezinflaţie. O veste de bun augur.
Şi să mai reţinem, totodată, că nu toate scumpirile exprimate prin cifrele din acest comunicat sunt legate de inflaţie. Cercul scumpirilor care nu sunt legate direct de inflaţie este destul de larg. Sunt de luat în calcul, cu deosebire, plăţile din gospodăriile populaţiei făcute în contul impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale. Urmează chiriile, cele nereglementate de stat, care au crescut considerabil anul trecut şi vor mai creşte în acest an. Şi, negreşit, dobânzile bancare, meditaţiile copiilor, serviciile cumpărate de gospodării, domeniu în care piaţa la vedere este concurată puternic de piaţa neagră.
Toate aceste cheltuieli, care nu sunt reţinute în calculul inflaţiei, umflă costul vieţii. Cât priveşte însă inflaţia, este notabil faptul că - dincolo de definiţia oficializată, rezumată la creşterea generalizată a preţurilor de consum - este şi ea tot un impozit. Desigur, un impozit diferit de celelalte, în sensul că nu e stabilit prin lege. De regulă, acest tip de impozit este perceput pe consum, si este plătit de populaţie.
În 2021, anul în care a izbucnit inflaţia pe o mare parte a globului pământesc, o reţetă valabilă oricând şi oriunde a intervenţiilor băncilor centrale pentru calmarea creşterii preţurilor nu exista. N-o avea nici Fed, nici BCE, nici Banca Angliei. Iar principala dificultate era aceea că schimbarea etapelor impunea şi adecvarea combinaţiilor cu mersul inflaţiei. O idee pe care Banca Naţională a României şi-a însuşit-o din mers, sub impactul unui timp ieşit din tipare, analizând cauze şi efecte, selectând date relevante şi luând mereu decizii în amonte, acolo unde apăreau riscurile. Şi, mai cu seamă, fără să mizeze niciodată pe o singură carte - cea a dobânzii de politică monetară. Şi dacă bunăoară, în 2008, dobânzile real pozitive, peste nivelul inflaţiei, s-au dovedit a fi paza bună pentru primejdia rea, în timpul ciclului inflaţionist 2017 - 2019 BNR a luat taurul de coarne şi a lovit inflaţia cu o dobândă real negativă la jumătatea vârfului inflaţionist din mai 2018. A fost tipul de dobândă de politică monetară care a acţionat asupra inflaţiei din ianuarie 2021 şi până în prezent.
Prin lege, BNR are un singur obiectiv: stabilitatea preţurilor. Iar strategia numită ţintirea inflaţiei – aplicată din 2005 - ajută la dimensionarea şi redimensionarea politicii monetare în raport cu un singur indicator - dinamica inflaţiei. Din această perspectivă se impune să fie analizată întreaga politică monetară a BNR din anii 2021 - 2026 şi, desigur, din anii care vor urma.
BNR a acţionat metodic din prima zi de inflaţie, în temeiul unui plan, trecând treptat de la controlul adecvat al lichidităţii la cel strict. După ce, în condiţiile recesiunii din 2020 şi al dezinflaţiei din acel an, a furnizat lichiditate băncilor comerciale inclusiv prin achiziţii de titluri de stat pe piaţa secundară, trecând apoi la restricţii de lichiditate în 2021 – primul an al actualului ciclu inflaţionist. În acest sens, a oprit cumpărarea de titluri de stat. Iar în toamna lui 2021 a socotit că venise timpul să fie activată dobânda de politică monetară. A făcut două mutări, de câte 25 de puncte de bază, în octombrie şi noiembrie. În ianuarie 2022 a mutat din nou. Ajunsese la a treia creştere a dobânzii când Fed şi BCE încă nu îşi activaseră piesa cea mai puternică – dobânda de politică monetară. A patra mutare a făcut-o în martie, când Fed a făcut-o pe prima. Pe a cincea şi a şasea le-a făcut în avans faţă de BCE, iar pe a şaptea a făcut-o în iulie, când BCE a făcut-o pe prima, iar Fed pe a doua. Plus încă o mutare în august. Fără să provoace recesiune în România! Mai mult chiar, a lăsat un spaţiu pentru avânt economic. Iar în vara lui 2024, când a fost posibil fără sa strice echilibrul, a redus de două ori dobânda de referinţă, în iulie şi august. A fundamentat astfel o bază solidă fără de care anul trecut, când deficitul bugetar a urcat până aproape de 10 la suta, a putut fi evitată o inflaţie explozivă.
Confruntarea cu inflaţia implică totodată măsurarea exactă a „creşterii generalizate a preţurilor de consum”. Iar dacă astfel de rigori nu ar fi respectate cu stricteţe, piaţa de consum, pe care se vând şi se cumpără mii şi mii de produse, ar fi imposibil de monitorizat şi de analizat. Iar importanţa respectării tuturor acestor rigori este dublă: simplifică, în egală măsură, atât monitorizarea corectă a ratelor inflaţiei, cât şi comunicarea lună de lună, autorităţilor, companiilor şi populaţiei, a rezultatelor obţinute. Pentru că, bunăoară, ar fi imposibilă o bună comunicare cu publicul a BNR dacă tabloul pieţei de consum, cu mulţimea de produse şi de preţuri, nu ar fi supus unei analize ordonate a principalelor ramuri:
1) preţuri ale mărfurilor alimentare;
2) ale mărfurilor nealimentare;
3) ale serviciilor. Toate trei exprimând notele specifice inflaţiei, atât în etapele de calm, cât şi în cele de agitaţie.
Cum, de asemenea, combaterea inflaţiei ar fi imposibilă dacă miile de preţuri de consum nu ar fi analizate sistematic pe grupe sintetice, din cele trei clase principale: poziţii ale mărfurilor alimentare, ale mărfurilor nealimentare şi ale serviciilor.
Analizând ratele de creştere, putem să distingem cum o anumită grupă - de exemplu preţul „cartofilor“ - cu o mişcare extravagantă în anumite luni, de aproape 20 de ori peste media lunară a clasei, a intrat în „conjuraţia” care „a stricat“ media întregului tablou. La care se adaugă influenţa. Exemplul cel mai edificator, aici, fiind preţul energiei electrice şi al gazelor, care domină întregul tablou cu creşterile mari de multe zeci de procente din unele luni şi scăderile de preţuri din altele. Ieşirea din matcă, în acest caz, întrecând orice măsură. E cert că energia electrică, cu o pondere mare în piaţa de consum şi cu implicaţii în toate celelalte grupe, a dobândit cea mai mare influenţă ca stimulator al inflaţiei. Împreună cu gazele.
(Va urma)
