Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR, vorbeşte despre momentele critice prin care a trecut moneda naţională la începutul anilor ´90 şi cum venirea minerilor şi căderea guvernului Roman au schimbat planurile de liberalizare a pieţei valutare

Adrian Vasilescu, BNR, vorbeşte despre momentele critice prin care a trecut moneda naţională la începutul anilor ´90 şi cum venirea minerilor şi căderea guvernului Roman au schimbat planurile de liberalizare a pieţei valutare
11.09.2020, 00:05 729

Noua conducere a Băncii Naţionale, instalată la 4 septembrie 1990, îşi fixase ca prim obiectiv scoaterea leului dintr-o prelungită şi cronică anemie. Un obiectiv de cursă lungă. Foarte lungă. Reperul cel mai solid pentru a cuantifica sănătatea unei monede, cu patru luni înaintea debutului ultimului deceniu al veacului XX, era dolarul american. Aşa că reformatorii de la BNR aveau de rezolvat o problemă pe cât de grea, pe atât de urgentă: să pună repede în funcţiune un mecanism economic sănătos care să măsoare, zilnic, raportul corect între leu şi dolar. Asta însemna redeschiderea, după patru decenii, a pieţei valutare în România.

 

MAI ÎNTÂI - PROIECTUL

Guvernatorul în vârstă de 40 de ani  – cu o vechime la BNR de numai câteva zile – avea în schimb o vastă experienţă în materie de pieţe valutare. Timp de mulţi de ani, la Institutul de Economie Mondială, sub bagheta academicianului Costin Murgescu, analizase mişcările marilor pieţe valutare din lume şi, zi de zi, îi înainta un raport lui Ceauşescu despre sănătatea principalelor valute. De altfel, obţinuse şi un doctorat cu o teză despre schimburile valutare, fiindu-i îndrumător marele Costin Kiriţescu, căruia, contemporanii îi spuneau simplu Profesorul de Monedă. Kiriţescu fusese alungat de la Banca Naţională, potrivit obiceiului timpului, şi trimis să lucreze ca pontator la o cooperativă meşteşugărească de lângă Bucureşti, fiind apoi rechemat împreună cu tot „lotul Vijoli“ să stăvilească degringolada monetară. Iar Ceauşescu l-a numit negociator în relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional.

Pe Mugur Isărescu, experienţa şi cunoştinţele astfel dobândite, l-au recomandat în ianuarie 1990, pentru postul de consilier economic la ambasada României din Statele Unite, cu misiunea de a reînnoda legăturile rupte în anii 1980 cu Fondul Monetar Internaţional.

Venise vremea să arate ce poate. Noi, jurnaliştii care ne ocupam de economie, l-am cultivat. Ne plăcea să-l ascultăm povestindu-şi visul. Gândea că într-un viitor nu prea îndepărtat, pe fondul calmării inflaţiei – căci ne vom confrunta cu creşteri de preţuri ce ne vor produce mari dureri de cap – dar şi înainte de calmarea inflaţiei, piaţa valutară românească îşi va afirma cu putere rolul în stabilirea şi, totodată, în stabilizarea cursului de schimb. Piaţa valutară se va lărgi, vor participa mai multe bănci, care vor practica propriile cursuri, iar Banca Naţională va face media lor şi va da publicităţii cursul zilnic, monitorizând piaţa şi având grijă ca leul să nu sară din matca normalităţii.

Viitorul suna bine. Dar prezentul? Banca Naţională avea nevoie de o reformă radicală, ca de altfel întreaga economie. Numai o economie reformată va determina ca piaţa, înţeleasă ca fenomen natural, să intre repede în spiritul noilor vremuri. Trecutul însă ne mai influenţa tuturor paşii, guvernanţi, demnitari, manageri, întreprinzători, jurnalişti, analişti, prin vechile reflexe ce supravieţuiau. Trecutul, nu istoria. Căci istoria ne reamintea că o naţie este matură pentru schimbare dacă înţelege bine ce reprezintă valoare, ce trebuie să fie aruncat la coşul istoriei şi ce trebuie să fie păstrat.

Piaţa valutară din România fusese închisă în urmă cu 40 de ani. Societatea românească se obişnuise, timp de 40 de ani, până în decembrie 1989, cu repartizarea centralizată a valutei, pe bază de plan. Practic, statul aduna în totalitate valuta în cazanul comun, de unde era împărţită utilizatorilor. Procedeul concentra toate caracteristicile proprii economiilor de comandă. Iar aceste vechi reflexe, chiar dacă atenuate, ne mai sâcâiau şi în 1990. Dar aşa nu se mai putea continua. Trebuia forţată schimbarea.

 

DOLARUL URCA ÎN TIMP CE LEUL COBORA

Piaţa valutară interbancară de la Bucureşti a fost inaugurată la 18 februarie 1991. Program de funcţionare: de cinci ori pe săptămână: de luni până vineri inclusiv. Zilnic, se stabilea un curs al leului, în raport cu dolarul. Tot zilnic, Banca Naţională dădea publicităţii rezultatul şedinţei de fixing, fiindcă iniţial n-a fost mai mult decât o şedinţă de fixing, la care participau băncile comerciale.

Îmi amintesc că, în cea de-a doua săptămână de viaţă a pieţei valutare, luni şi marţi, moneda noastră a fost cotată constant cu 200 de lei pentru 1 dolar. Miercuri, însă, dolarul a urcat, schimbul efectuându-se la cota de 225 de lei. Unde se va opri?...întrebarea era firească. Şi, totuşi, după ce mai multe zile cursul s-a cantonat la nivelul de 1 dolar  225 lei, în a treia săptămână a licărit speranţa.

În zilele următoare, dolarul a revenit la cota iniţială, de 200 de lei. Apoi a „îngheţat” aici mai bine de o săptămână. Cursul se juca cu nervii noştri. De mai multe zile erau semne că vom vedea dolarul coborând sub pragul psihologic de 200 de lei... dar BNR întârzia să ne dea vestea cea bună. După vreo săptămână dolarul a coborât sub pragul de 200 de lei. A coborât până la 190 de lei… Apoi până la 180… Chiar până la 160...

Dar România avea două cursuri. Unul oficial, stabilit prin decizie a Guvernului, şi altul calculat zilnic pe piaţa valutară. Cursul oficial era o restanţă. În ianuarie 1990, motorul monetar pornise cu o singura viteză: cea oficială. Dolarul costa 21 de lei. N-a rezistat însă mult acest curs. Soluţia pentru care a optat guvernul a fost devalorizarea leului.

Cursul oficial a fost modificat treptat. Mai întâi, preţul dolarului a urcat la 35 de lei. Apoi la 60 de lei. Viteza devalorizării a fost impusă de viaţă. Cursul de 21 de lei pentru 1 dolar nu exprima realitatea economică. El avea un singur punct de sprijin: preţurile. Deformate şi ele. Pentru că erau ţinute într-o stabilitate forţată. Prima liberalizare, de la 1 noiembrie 1990, făcută cu frâna de mână trasă, a adus şi prima devalorizare a leului. A doua, de la 1 aprilie, făcută tot cu frâna de mână trasă, în sensul că s-a optat pentru plafoanele maximale, a adus a doua devalorizare: preţul dolarului a devenit de 60 de lei.

La 18 februarie 1991 i s-a adăugat motorului monetar cea de-a doua viteză. Leul a căpătat şi un curs de piaţă, stabilit la bursa interbancară. Au urmat reglaje. Au început să opereze regulile pieţei, cu nelipsitul joc al cererii şi al ofertei. De valută, fireşte. Si cum cererea de valută era mare, în condiţiile în care în circulaţie erau mulţi mai mulţi lei decât mărfuri, iar oferta de dolari restrânsă, cursul leu- dolar nu se contura în favoarea noastră.

 

APOI AU VENIT MINERII

În septembrie 1991, cursa leu-dolar a fost vizibil influenţată de venirea minerilor la Bucureşti. Bursa interbancară a fost dereglată, iar casele de schimburi valutare au intrat în panică. Multe au tras obloanele. Cele cu capital privat. Dar şi cele de stat şi-au modificat orarul.

Politica a învins din nou economia. Minerilor li s-au făcut promisiuni nu în baza unor analize temeinice, vizând resursele bugetare, ci sub presiunea  străzii. Prezenţa lor în Bucureşti a paralizat activitatea băncilor, a caselor  de schimb valutar, chiar şi a bursei interbancare. Cursul a îngheţat.

Minerii au venit la Bucureşti cu sacul plin de revendicări. Dar bugetul nu avea venituri nici pentru cerinţele curente. Au cerut ridicarea blocajului financiar. Blocajul  avea însă o haină ciudată. Minele, pe ansamblul ţării, aveau de încasat mai puţin, mult mai puţin, decât aveau  de plătit… Ceea ce înseamna că societăţile miniere au turnat gaz peste focul blocajului financiar prin neplata datoriilor. În general, în  ţară, se producea puţin. Când se deschideau uşile comerţului se vedea limpede că în spatele lor era un zid: lipsa produselor. A multor utilaje, a pieselor de schimb, a combustibilului. În acelaşi timp, importurile erau îngreunate de restrângerea ofertei de valută pe piaţa interbancară. În această privinţă, lanţul vinovaţilor era lung, o verigă fiind şi cărbunele care nu ajungea totdeauna acolo unde este aşteptat.

Minerii au plecat, luând cu ei promisiuni. Guvernul român a căzut. A venit Stolojan. Cum s-au regăsit aceste evenimente pe piaţa valutareă? Era limpede că se va renunţa la mângâierea dolarului de 60 de lei, care nu reprezenta mai mult decât o iluzie. Preţul dolarului nu putea fi de 60 de lei. Acest preţ era subvenţionat. Unificarea cursurilor devenise inevitabilă. Economia nu mai putea suporta moneda cu două viteze. Avea să se treacă repede la moneda cu o singură viteză.

Dar visul de a avea 1 dolar de 100 (Ă -) 10 lei, născut prin vară, se spulberate deja. Era  limpede că dolarul se va scumpi mai mult şi că vom suporta noi creşteri de preţuri.

 

CURSURILE AU FOST UNIFICATE LA 11 NOIEMBRIE 1991

„… Noul curs de referinţă a fost  fixat la 180 de lei. Premierul Stolojan a salutat  unificarea, căreia i s-a dat rolul de a clarifica funcţionarea economiei. Dar dorinţa guvernului Stolojan de a stabiliza cursul la 205-210 lei, nu era posibilă. În 1993, inflaţia a atins cea mai înaltă rată anuală: 300 la sută. Cursul de schimb nu avea cum să nu fie afectat.

Pe piaţa valutară, prima etapă, a fixingului valutar, începută la 18 februarie 1991, s-a încheiat în iunie 1992. Începuse o nouă etapă: a licitaţiilor valutare. Ambele etape au îmbinat jocul pieţei cu decizia administrativă. La 1 august 1994, s-a renunţat la intervenţia administrativă. Băncile comerciale au primit dreptul să opereze direct pe piaţa interbancară, în calitate de dealeri. La 1 august a fost Ziua Z. Liberalizarea pieţei interbancare marca renunţarea la decizii administrative în stabilirea cursului de schimb. Piaţa s-a lărgit, participau mai multe bănci, erau prezente şi casele de schimb, operatorii practicau propriile cursuri. Dar leul a continuat să se deprecieze. În februarie 1994, trecuse pragul de 1500 de lei. Şi era aproape de 1700 de lei la 1 august 1994, când a început jocul liber al pieţei valutare.

Fapt important însă: leul a fost deconectat de la rata socială a cursului  interbancar. Pentru unităţile economice, şansa succesului se contura într-un singur sens: să-şi potrivească orologiile după ceasul cel mare, din turnul pieţei. Pe măsură ce va trece timpul, se va vedea că lucrurile nu sunt tocmai simple. De câştigat… va câştiga numai cine va fi competitiv pe piaţă.

AFACERI DE LA ZERO