„Cu cât organizaţia devine mai mare, cu atât este mai mare nevoia de structură.”
După mai bine de două decenii de activism, voluntariat şi proiecte care au schimbat felul în care românii se raportează la natură şi la patrimoniu, una dintre cele mai importante lecţii pe care a învăţat-o Alin Uşeriu nu ţine nici de finanţare şi nici de dimensiunea proiectelor. Ţine de organizaţie. În opinia fondatorului Asociaţiei Tăşuleasa Social, orice iniţiativă care îşi propune să reziste în timp ajunge, inevitabil, într-un punct în care entuziasmul nu mai este suficient, iar succesul depinde de capacitatea de a construi structuri, echipe şi mecanisme care să ducă misiunea mai departe.
„La un moment dat, dacă vrem ca munca noastră să meargă mai departe, trebuie să construim structuri. Cu cât organizaţia devine mai mare, cu atât este mai mare nevoia de structură”, a spus Alin Uşeriu, fondatorul Asociaţiei Tăşuleasa Social, în cadrul videoconferinţei „Cum s-a schimbat mediul de business în ultimii 20 de ani?”, organizată de Reff & Asociaţii l Deloitte Legal şi Ziarul Financiar.
Privind în urmă, Alin Uşeriu împarte evoluţia organizaţiei în trei etape. Primii zece ani au fost marcaţi de activism şi de încercarea de a schimba percepţia asupra voluntariatului într-o societate care încă îl asocia cu obligaţiile din perioada comunistă.
Experienţa trăită în Germania i-a arătat că voluntariatul reprezintă una dintre componentele esenţiale ale unei societăţi funcţionale, iar întoarcerea în România a însemnat începutul construirii campusului Tăşuleasa Social, devenit ulterior una dintre cele mai importante şcoli de voluntariat din ţară.
În aceeaşi perioadă, organizaţia a iniţiat unele dintre primele acţiuni de protejare a mediului din România şi a pus bazele conceptului de pădure pedagogică, un proiect care lega pentru prima dată educaţia de relaţia cu natura.
O nouă etapă a început odată cu dezvoltarea Via Transilvanica, proiectul pe care Alin Uşeriu îl descrie drept „drumul care uneşte”. Ideea a pornit din dorinţa de a construi un proiect care să mobilizeze oamenii fără a apela la frică, urgenţă sau compasiune, mecanisme pe care, în opinia sa, se bazează adesea societatea atunci când reacţionează la diferite cauze.
“Via Transilvanica a apărut într-o societate care reacţionează foarte puternic la milă, la frică şi la urgenţe. Aproape toate donaţiile se fac atunci când există un caz social, un caz de corupţie, un război sau o pandemie. Iar eu am venit cu un proiect care avea nevoie de două milioane de euro şi care nu folosea nici frica, nici mila. A fost, desigur, un act de curaj, poate chiar de inconştienţă la început. Niciun sponsor nu a venit atunci alături de noi.
Am folosit cartea fratelui meu (Tibi Uşeriu- n. red.), - 27 de paşi -, pentru a finanţa ideea proiectului”.
Astăzi, traseul traversează aproximativ 1.600 de kilometri şi peste 400 de localităţi, devenind unul dintre cele mai cunoscute proiecte de infrastructură turistică şi culturală dezvoltate de un ONG în România.
„Admiraţia duce la încredere, iar încrederea duce la colaborare.”, spune Alin Uşeriu.
După construcţie începe adevărata provocare
În opinia fondatorului Tăşuleasa Social, cea mai dificilă etapă nu este însă construirea unui proiect, ci administrarea şi dezvoltarea lui pe termen lung. După finalizarea Via Transilvanica, organizaţia s-a confruntat cu o provocare nouă: găsirea resurselor necesare pentru întreţinerea şi dezvoltarea unei infrastructuri naţionale construite exclusiv din finanţări private.
„A devenit foarte important pentru noi să le spunem partenerilor din România că trebuie să punem laolaltă şi baza valorilor, nu doar baza finanţării.”
În acest context, organizaţia a trecut printr-un amplu proces de transformare internă. Au fost dezvoltate structuri de guvernanţă, a fost construită o nouă echipă şi au fost iniţiate demersuri legislative pentru recunoaşterea oficială a traseului.
Recent, Via Transilvanica a devenit primul traseu de lungă distanţă atestat oficial în România şi recunoscut ca traseu de interes naţional.
Pentru Alin Uşeriu, următoarea etapă de dezvoltare nu mai înseamnă extinderea proiectului, ci asumarea rolului de custode al acestuia.
În opinia sa, sectorul neguvernamental din România trebuie să înveţe să investească nu doar în construirea unor proiecte, ci şi în întreţinerea şi dezvoltarea lor pe termen lung.
„Pentru mine, viitorul înseamnă să avem grijă de prezent. Înseamnă să vedem cum putem, ca organizaţie neguvernamentală, să rămânem acolo şi să fim custodele acestui proiect.”
