Cursul de schimb şi inflaţia au fost influenţate de politica fiscală laxă, cheltuielile generoase cu asistenţa socială şi creşterile salariale necorelate cu productivitatea, aceştia fiind factorii care au alimentat cererea internă şi dezechilibrele, apreciază AmCham, într-o analiză.
Grupul de lucru Macroeconomics din cadrul Camerei de Comerţ Româno-Americane - AmCham România analizează unele evoluţii îngrijorătoare în economia naţională, o primă analiză privind evoluţia cursului monedei naţionale, care în ianuarie a atins maxime consecutive ale tutror timpurilor.
Deşi nivelul salariilor în România este unul dintre cele mai scăzute din UE, creşterile salariale ar trebui să urmeze riguros dinamica productivităţii muncii, ceea ce necesită o abordare treptată. În caz contrar, o abordare accelerată în acest domeniu poate genera inflaţie şi deficite externe care se corectează, de regulă, prin devalorizarea monedei naţionale. Aceste fenomene erodează de fapt puterea de cumpărare şi nivelul de trai al românilor pe fondul unui management relaxat al politicilor economice.
Pentru a fi viabilă, o creştere a salariilor ar trebui să îndeplinească o serie de condiţii:
a) să se producă mai întâi în domeniul produselor şi serviciilor exportabile (tradables) şi abia apoi în domeniul produselor şi serviciilor non-exportabile (non-tradables). Or, în România, în ultimii ani, secvenţialitatea a fost exact invers: au crescut mai întâi salariile bugetarilor şi a altor servicii non-exportabile (educaţie, sănătate) şi abia ulterior cele din domeniile expuse concurenţei externe.
b) creşterile salariale, mai ales din domeniile exportabile, să fie validate de mediul extern, adică deficitul comercial (exporturi-importuri) să nu cunoască o deteriorare, din cauza unei competitivităţi scăzute la export ca urmare a unor creşteri salariale nejustificat de mari.
c) creşterea cererii interne, rezultată din creşterea de salarii, să poată fi compensată imediat de creşterea ofertei interne, astfel încât deficitul comercial să nu se încline pe partea importurilor („să nu creăm locuri de muncă pentru statele din jur”).
În privinţa inflaţiei, care a atins vârful de 5,4% în primul semestru din 2018, măsurile de stimulare fiscală şi creşterile salariale au adus mai mulţi bani în economie, ceea ce a contribuit la creşterea preţurilor datorită creşterii cererii interne care nu a fost acompaniată de creştere proporţională a ofertei interne. La acestea s-a adăugat o creştere la nivel mondial a preţurilor la combustibili şi o creştere a nivelului accizelor pe plan intern.
Astfel că, potrivit Băncii Naţionale a României (BNR), în primul semestru din 2018 inflaţia a atins 5%, majorându-se de la 3,3%, aferent trimestrului IV 2017. În trimestrul II din 2018 inflaţia a atins un maximum de 5,4% şi în decembrie a coborât la un nivel de 3,3%. În aceste condiţi,i apreciem eforturile BNR de a atinge ţinta de inflaţie propusă în contextul politicilor economice laxe ale Guvernului.
În România, atunci când a fost stimulat consumul, au crescut importurile mai accelerat decât exporturile.
Deficitul comercial însă se adânceşte, datele din 2018 arată că importurile au crescut cu 10,7%, iar importurile cu 9,6%, comparativ cu anul 2017, în vreme ce deficitul de cont curent al României a crescut cu 57% anul trecut, ajungând la 9,4 miliarde de euro. Este o creştere de peste 5,9 miliarde de euro faţa de perioada ianuarie - decembrie 2017.
Între 2008 şi 2014, deficitul contului curent al balanţei de plăţi a scăzut, ca urmare a reformelor structurale întreprinse în perioada respectivă, de la 11,5% din PIB la 0,7% din PIB. România era pe punctul de a deveni un exportator net, la fel ca Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, state care şi-au asumat rolul de „atelier de producţie” pentru Europa de Vest.
Relaxarea fiscală începută în 2015 şi continuată în anii următori a crescut disproporţionat cererea internă, îndepărtând România de modelul virtuos al creşterii prin investiţii şi exporturi şi îndreptând-o spre modelul păgubos economic (dar câştigător din punct de vedere electoral) al creşterii prin consum. Astfel, deficitul comercial a ajuns la 7,4% din PIB şi a antrenat un deficit de cont curent în creştere, până la 4,7% din PIB, la nivelul celui din 2009, al doilea cel mai mare din Uniunea Europeană.
Teoria economică citează imposibila trinitate (policy trilema) – o ţară trebuie să aleagă între (1) libertatea de circulaţie a capitalului (putem face plăţi oriunde în lume şi primi bani de oriunde din lume), (2) managementul cursului de schimb (laşi cursul să varieze pe baza cererii şi ofertei sau ai un curs de schimb fix) şi (3) autonomia politicii monetare (îţi foloseşti instrumentele de politică monetară ca să îţi adresezi problemele specifice ţării tale sau execuţi automat ce face Banca Centrală dintr-o altă ţară).
Doar două dintre cele trei politici sunt posibile concomitent. Adică, dacă o ţară îşi doreşte să aibă un curs de schimb relativ fix, dar o rată a dobânzii de politică monetară independentă, nu poate permite libera circulaţie a capitalului. Or, libera circulaţie a capitalului este o condiţie sine qua non de apartenenţă la Uniunea Europeană.
Dacă însă cursul de schimb este fixat, dar ţara permite libera circulaţie a capitalului, nu poate avea o politică monetară independentă. Invers, dacă ţara permite libera circulaţie a capitalului şi are o politică monetară independentă, cursul de schimb trebuie lăsat să fluctueze.
Este exact situaţia României. Diversele măsuri şi faza ciclului macroeconomic au creat presiuni inflaţioniste pe care Banca Naţională a încercat (şi într-o mare măsură) a reuşit să le tempereze. Acest lucru a fost posibil pentru că avem o politica monetară independentă de a altor state.
Deci cursul de schimb trebuie lăsat să fluctueze, pentru a corecta eventualele dezechilibre.
Pentru toate motivele de mai sus (factori structurali) la care se adaugă şi factorii conjuncturali, este aşadar firesc ca presiunea pe cursul de schimb să fie ridicată, şi ceea ce probabil s-a întâmplat este că leul îşi caută sau şi-a căutat un nou nivel de echilibru.
Ce este de făcut pentru a limita presiunile asupra cursului de schimb şi inflaţiei ?
În primul rând, trebuie înţelese mecanismele reale care au contribuit la aceste evoluţii ale celor doi indicatori. Principalii factori includ politica fiscală laxă, cheltuielile generoase cu asistenţa socială şi creşterile salariale necorelate cu productivitatea. Toate aceste elemente contribuie la alimentarea cererii interne şi dezechilibrelor.
Abordarea curentă, pe de o parte, generează dezechilibre macroeconomice care afectează puterea de cumpărare şi nivelul de trai al românilor (prin inflaţie şi devalorizarea monedei naţionale), iar pe de altă parte, erodează credibilitatea României. Toate acestea contribuie la un cost ridicat al creditului şi alimentează spirala inflaţionistă.
Limitarea presiunilor asupra cursului de schimb şi inflaţiei se poate face prin ţinerea sub control a dezechilibrelor macroeconomice şi prin crearea unei baze sustenabile pentru creşterea economică.
