♦ Capitala a amânat ani la rând modernizarea termoficării, deşi a avut acces la fonduri europene şi instrumente de finanţare ♦ În Bucureşti, lipsa căldurii şi avariile repetate au devenit o normalitate, în pofida accesului la fonduri europene şi a unei emisiuni de bonduri de 500 mil. euro care ar fi putut susţine modernizarea sistemului ♦ „În majoritatea situaţiilor, întârzierile în implementarea proiectelor nu sunt cauzate de factori externi, ci de o deficienţă structurală: proiectul nu este pregătit din timp, gestionare defectuoasă din partea instituţiilor responsabile, birocraţie extrem de ridicată, lipsa personalului de specialitate în ministere.”
Bucureştiul se află într-un paradox economic. Capitala României generează unul dintre cele mai ridicate niveluri de PIB per capita din Europa Centrală şi de Est şi depăşeşte, potrivit statisticilor europene, oraşe consacrate precum Viena sau Berlin.
Aşadar, Bucureştiul avea în 2023 un PIB per capita calculat ca Standard al Puterii de Cumpărare (purchasing power standard -PPS ) de 87.400 PPS, capitala României fiind foarte aproape să intre în rândul celor mai bogate zece regiuni din UE, potrivit datelor Eurostat. În medie, în 2023, PIB per capita la nivelul Uniunii era de 38.100 PPS. Conform datelor Eurostat, capitala României aveau un PIB per capita calculat la Standardul Puterii de Cumpărare mai mare decât Praga (73.500) şi Budapesta (64.100 PPS).
Cu toate acestea, iarna de iarnă, zeci de mii de apartamente rămân fără apă caldă şi căldură, iar avariile din reţeaua de termoficare au devenit aproape un fapt banal al vieţii urbane trăite de bucureşteni.
În jur de 3.500 de blocuri din Capitală, adică aproape 40% din cele racordate la sistemul de termoficare, au probleme cu furnizarea de apă caldă şi căldură în prezent. La finalul anului 2025 erau 11 şantiere deschise pentru lucrări de reparaţie, modernizare şi remediere a avariilor pe reţeaua termică primară făcute de Termoenergetica Bucureşti.
Această discrepanţă nu mai poate fi explicată prin lipsa banilor. Un oraş cu un asemenea nivel de PIB pe cap de locuitor ar fi trebuit, teoretic, să fie printre primele care îşi modernizează infrastructura critică. Sistemul de termoficare al Bucureştiului se bazează însă, în mare parte, pe centrale şi reţele construite în anii 1960–1970, cu pierderi masive pe traseu şi cu costuri de operare din ce în ce mai greu de susţinut.
Falimentul RADET şi transferul activităţii către Termoenergetica nu au rezolvat problema structurală: conducte vechi, centrale depăşite şi un sistem care funcţionează mai degrabă prin improvizaţie decât printr-o strategie coerentă pe termen lung. În acest context, întrebarea-cheie rămâne: de ce un oraş atât de bogat a acceptat ani la rând această situaţie? De la care componentă a administraţiei locale trebuia să pornească schimbarea?
Bucureştiul a avut la dispoziţie un instrument financiar major: o emisiune de bonduri de aproximativ 500 mil. euro, rostogolită de ani de zile. Aceste resurse ar fi putut reprezenta baza unui program de modernizare a infrastructurii de termoficare, cu impact la nivelul întregii reţele, nu doar cu reparaţii punctuale.
Cu toate acestea, modernizarea instalaţiilor pentru apă caldă şi căldură nu a devenit o prioritate clară. Investiţiile au fost fragmentate, întârziate sau amânate, iar problema termoficării a fost tratată mai degrabă ca o urgenţă sezonieră decât ca un proiect strategic pentru dezvoltarea oraşului.
Poate cea mai dură întrebare este legată de fondurile europene pe care le-a fi putut accesa administraţia. Bucureştiul nu doar că a avut acces la bani nerambursabili, dar a şi ratat ani la rând oportunităţi de finanţare pentru modernizarea sistemului de termoficare. Abia în noiembrie 2024, Ministerul Energiei şi ELCEN au semnat trei contracte de finanţare în valoare de 362 mil. euro, bani nerambursabili, pentru modernizarea a trei centrale de cogenerare: CTE Grozăveşti - o unitate de cogenerare de înaltă eficienţă, cu 34 MWe şi 41 MWt; CTE Progresul - capacităţi de cogenerare de 74,2 MWe şi 72,8 MWt; CTE Bucureşti Sud - o unitate cu 275 MWe şi 211 MWt.
Aceste investiţii vor moderniza centrale vechi de peste o jumătate de secol, însă ele vin târziu, după ani în care Bucureştiul a funcţionat la limita colapsului energetic urban.
Unde s-a blocat mecanismul de modernizare a sistemului de termoficare prin fonduri europene?
Roxana Mircea, managing partner REI Grup, spune că problema nu este una de context extern, ci una structurală.
„În majoritatea situaţiilor, întârzierile în implementarea proiectelor din domeniul energiei nu sunt cauzate de factori externi, ci de o deficienţă structurală: fie proiectul nu este pregătit din timp şi se fac documentaţiile tehnice în ultima lună/săptămână, fie vorbim de o gestionare defectuoasă din partea instituţiilor responsabile, având la bază birocraţia extrem de ridicată – unde încă se depun sute de pagini pentru un proiect sau putem vorbi şi de lipsa personalului de specialitate în ministere ce poate cauza întârzieri”, a spus ea pentru ZF.
La asta se adaugă lipsa de predictibilitate a apelurilor de finanţare gestionate de Ministerul Energiei. Absenţa unui calendar clar al lansărilor pune presiune suplimentară pe autorităţi şi operatori, care ajung să reacţioneze post-factum, fără proiecte mature pregătite din timp.
„Apelurile de finanţare gestionate de Ministerul Energiei se caracterizează printr-un grad redus de predictibilitate, în condiţiile în care nu este publicat un calendar al lansărilor, nici măcar sub forma unor termene estimative, aşa cum se întâmplă în cazul altor autorităţi care administrează apeluri de finanţare din fonduri nerambursabile sau scheme de ajutor de stat. Acest context impune o presiune suplimentară asupra solicitanţilor, care nu îşi pot permite să reacţioneze post-factum”, explică Roxana Mircea.
De asemenea, ea arată că proiectele de termoficare presupun documentaţii tehnice complexe – studii de fezabilitate, evaluări de mediu, analize cost–beneficiu şi alinierea cu strategiile locale de alimentare cu energie termică. Acestea nu pot fi construite „din mers”, iar termenul-limită de implementare, 31 decembrie 2030, lasă puţin spaţiu pentru întârzieri.
„Chiar şi în acest context, aceste apeluri rămân, din punct de vedere procedural, mai accesibile decât cele gestionate de alte structuri, însă doar pentru solicitanţii care îşi pregătesc proiectele din timp. În cazul proiectelor de termoficare, cadrul de finanţare prevede un termen maxim de implementare de cinci ani, cu limita finală stabilită la 31 decembrie 2030, un interval care lasă foarte puţin spaţiu pentru ajustări tardive şi confirmă necesitatea unei pregătiri temeinice, realizate cu mult înainte de lansarea efectivă a apelurilor”, a concluzionat reprezentanta REI Grup.
Privit în ansamblu, cazul termoficării din Bucureşti nu este doar o problemă tehnică, ci una de guvernanţă urbană. Un oraş bogat, cu acces la finanţare şi cu instrumente financiare proprii, a eşuat să transforme resursele disponibile într-o infrastructură modernă şi funcţională. Modernizarea CET-urilor începe, în sfârşit, dar va dura încă ani de zile de acum înainte, iar întrebarea rămâne deschisă: de ce a fost nevoie de ani de avarii în fiecare iarnă şi pierderi continue pentru ca termoficarea să devină o prioritate reală?
Spre comparaţie, în Viena, oraş cu un PIB pe cap de locuitor asemănător cu Bucureştiul, este de neconceput ca cetăţenii să nu aibă căldură în toiul iernii. Cu un sistem smart, nimic nu se pierde: de exemplu, agentul termic, la returul din caloriferele cetăţenilor, trece prin serele din jurul Vienei şi le încălzeşte şi pe acestea. Holdingul municipal Wiener Stadtwerke (Viena Utilităţi Publice - n.red.) are în componenţa de la producători de energie la operatori de transport, administratori de parcuri şi tot ce ţine de utilităţile publice. În acest fel, dacă o activitate, prin natura ei de serviciu public, produce pierderi, altă activitate pe profit compensează.
