Prin anii ‘90 ai secolului trecut, Ion Iliescu, primul preşedinte al României postcomuniste bătea la uşa clubului de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia). „Cioc, cioc“, vrem şi noi în club! România petrecuse însă povestea mineriadelor şi era atât de prost văzută încât până şi ţările din fostul lagăr comunist i-au trântit uşa în nas. România nu a fost primită în asociaţia Vişegrad şi de aici trebuie să plece o discuţie despre evoluţia României în ultimii 30 de ani.
Nimeni nu ştie câte mandate are Ion Iliescu. Unii spun că două, alţii că trei, având în vedere controversa asupra modificării Constituţiei de la începutul anilor 1990. O fotografie din 1965 îl arată pe Ion Iliescu din faţă-profil cerând votul pentru un loc în Marea Adunare Naţională: „La 7 martie 1965 votaţi candidatul... Iliescu Ion“.
Jumătate din România de azi nici nu se născuse la acea vreme. Dar timpul nu are răbdare şi, mai pe genunchi, mai pe coate, România înaintează. În vremea lui Ion Iliescu a fost votată prima constituţie a României postcomuniste, a fost dată prima lege a restituirii proprietăţilor confiscate. Oamenii care stăteau în blocurile comuniste au devenit proprietari, cumpărând pe bani puţini casele statului. Aceşti proprietari de apartamente mici sunt inima capitalismului de azi. Emil Constantinescu, cel „învins de securişti“, a promulgat legea restiturii in integrum a proprietăţilor confiscate. Îi datorăm într-o măsură aderarea la UE, după ce, într-un cumplită opoziţie publică internă, a autorizat atacul din spaţiul aerian al României a avioanelor NATO asupra Iugoslaviei. În 1999, în primăvară, premierul Marii Britanii Tony Blair promitea României sprijinul pentru aderarea la UE. România îi datorează mult Marii Britanii pentru poziţia ei de astăzi de membru al Uniunii. Este aceeaşi Mare Britanie care pleacă din UE – o ţinere de minte despre cât de fluide sunt politica, aşteptarea, înţelegerea şi jurămintele. Traian Băsescu a fost şi cel mai iubit şi cel mai contestat dintre politicienii români. Dincolo de scandalul în care i-au fost implicate rudele, a dus curajul politic la extreme. Suspendat de două ori, câştigător de două ori. A mizat masiv pe prietenia cu Statele Unite rănind grav sentimentele francofile şi relaţia cu Franţa. A fost o carte câştigătoare.
Klaus Iohannis a avut un mandat ciudat. Este primul preşedinte care a stat la Cotroceni, de-a lungul întregului mandat, având alături cu un parlament ostil. Preşedinţii sunt puternici când au controlul asupra guvernului. Dar ca să ai controlul asupra guvernului, majoritatea care te-a sprijinit trebuie să câştige alegerile legislative. Or, legislativele vor avea loc abia peste un an.
Preşedintele Ion Iliescu a fost puternic pentru că a controlat partidul, în vremea celor două mandate ale sale. Să ne amintim că a împiedicat adoptarea cotei unice dorite de premierul Adrian Năstase. Băsescu a fost puternic, atâta vreme cât a controlat guvernarea. Emil Constantinescu nu a fost învins „de structuri”, cum s-a plâns, ci de propria-i majoritate, care i-a devenit ostilă. Iar Klaus Iohannis nu a avut prea multe de făcut, de vreme ce nu a avut un cuvânt de spus în privinţa deciziilor Guvernului şi ale Parlamentului.
