„A fost pus la păstrare pentru a ocupa funcţia de premier cu mult înainte de tragedia de la Colectiv!“ „Iohannis a preluat frâiele şi va şterge pe jos cu PSD, care a pierdut totul într-o clipă!“
Tot felul de ipoteze şi scenarii au circulat în ultima săptămână în legătură cu premierul Dacian Cioloş şi cu guvernul său tehnocratic. Ce impresie a lăsat el în decursul a doar trei zile a fost de o ireală improvizaţie: de la numele iniţial anunţate în echipa sa, până la prevederile programului de guvernare. A schimbat trei nume de miniştri în două zile (unul la Sănătate şi două la Justiţie). A alcătuit iniţial un program de două pagini, l-a completat apoi la 13 şi apoi la 20. Ce exista în programul de guvernare de 13 pagini trimis Parlamentului luni nu se mai regăseşte, în totalitate, şi în programul de 20 de pagini completat ieri de parcă priorităţile României sunt azi unele, iar mâine altele. În programul transmis Parlamentului spunea că va renegocia cu Bruxelles-ul MTO (obiectivele pe termen mediu care pretind un deficit bugetar structural de doar 1% din PIB). În ultimul program (neluat în seamă de Parlament la validarea guvernului pentru că a fost trimis târziu) această prevedere nu mai există. Apare însă alta care promite că guvernul va aplica Codul fiscal dar şi majorările salariale de 10% pentru bugetari decise pe ultima sută de metri.
Nu am avut la dispoziţie timpul pe care îl au partidele care intră în alegeri cu programe de guvernare solide la care lucrează luni de zile, a explicat dl Cioloş. Adevărat. Dar acest lucru elimină, în parte, ipoteza că premierul a fost dinainte pregătit. Şi o întăreşte pe aceea că am avut de-a face cu o improvizaţie de la un capăt la altul.
Este o improvizaţie care i-a supărat pe mulţi dintre cei care au cerut un guvern de tehnocraţi crezând că acesta va schimba logica felului în care se guvernează.
Improvizaţiile au subliniat, în bună măsură, limitele guvernului şi capacitatea de acţiune a premierului. Dacă premierul a schimbat propuneri de miniştri înseamnă că cineva i i-a băgat pe gât pe unii. Şi dacă a introdus în ultima variantă a programului de guvernare prevederi care îi vor lega mâinile şi picioarele (aplicarea majorărilor salariale, concomitent cu reducerea taxelor, majorarea investiţiilor dar şi păstrarea unui deficit bugetar strâns) înseamnă că a ţinut morţiş să treacă de votul Parlamentului, indiferent de consecinţe. Ce a păstrat pentru el premierul? Pentru libertatea de mişcare a Cabinetului? Pentru independenţa deciziilor pe care va trebui să le ia? Nimic. A aşazat totul ca pe o ofrandă la picioarele Zeului care i-a îngăduit prin vot să ajungă în fruntea guvernului.
Cum va împăca premierul "veghea asupra structurii bugetare şi coerenţei acesteia cu obiectivul pe termen mediu (MTO – n.red. care cere un deficit structural de 1% din PIB ) deja stabilit şi asumat de România", cu toate reducerile de taxe şi majorări salariale făcând, în aceaşi vreme, din investiţii o prioritate? Cum va împăca modernizarea promisă a administraţiei cu păstrarea oamenilor puşi pe criterii politice?
Putea altfel premierul? Foarte probabil nu. În cazul unui astfel de guvern care nu are o majoritate, compromisul este obligatoriu. Însă compromisul este una iar improvizaţia alta.
Bine ar fi ca astfel de improvizaţii să înceteze. Pentru că nu este obligatoriu ca ceea ce începe prost să se şi termine prost.
