Multora dintre noi a început să ni se “ascută“ mirosul prin ’79-’80. Începutul lipsurilor.
Trecea câte un puşti de prin blocurile vecine pe lângă tine şi vedeai că nu mai mişcă niciun muşchi al feţei. Nu, nu era ca-n Bronx, nu ieşea vreo bătaie. Încerca bietul copil să evite o întrebare care, totuşi, venea: “De unde ai gumă?”
El nu mai mesteca de vreo zece paşi, pentru că mai avea doar o lamă în buzunar şi nu voia s-o-mpartă cu nimeni. Dar nasul care începuse să dezvolte aptitudini noi, de prădător, acţiona. Urma: “Dă-mi şi mie“.
Mirosul fin de gumă “de afară“…
O perioadă, până prin ’83-’84, n-am dus lipsă de chewing-gum. Mama lucra la Conservatorul din Iaşi şi oamenii din comunitatea de muzicieni tot făceau turnee prin Vest. Cunoşteam coriştii din Cantores Amicitae, studenţi de la mai toate instrumentele, foşti studenţi angajaţi la Filarmonică, profesori. Majoritatea, la întoarcerea din deplasare, îmi dădeau câte un pachet de gumă. Brooklin, Wrigley’s Spearmint (aveam şi un autocolant!), Doublemint, Juicy Fruit, Chiclets, Maple Leaf,…).
Eh, dar, la un moment dat, am început să nu prea mai am gumă. Muzicienii mei, instrumentişti sau voci de canto, au ales călătoriile în vest doar cu un bilet. De dus…
Atunci, să vezi acuitate olfactivă pe timp de lipsuri… Ştiai dacă părintele cuiva s-a întors din ţările estice (gumă poloneză şi cehească) sau din Israel, de pildă. Elite era o guma care ajungea în România prin “comunitatea“ evreiască şi, la noi pe limbă, prin prietenii evrei pe care îi aveam (pe unde mai eşti tu, Puiu Fisher?)
Mai era o gumă neconvingătoare din China (mai bine miroseau radierele cu arome de fructe decât guma, care se mai şi topea… de tot !), mai apăreau câteva “încercări“ ruseşti (le aruncau pe ferestre turiştii din trenul cu vagoane de dormit când treceam prin Gara Internaţională de la Iaşi) şi nişte dubioşenii bulgăreşti. Da’ şi marea realizare românească: Gumela! Şi gumele ţigarete (ce idioţenie, copiii chiar le puneau în gură mimând că fumează) cu desen “inspirat“ din Disney, dar cu un miros şi gust de săpun de ţară stropit cu zeamă de săpun de fabrică.
Săpun am spus?! Altă istorie. Când se deschidea un pachet venit din străinătate, mai întâi, preţ de multe secunde, toată lumea inspira. Aerul occidentului… Cafea, tuşul de pe Neckermann, Quelle sau Otto şi săpun! Rexona, Fa, 8x4 şi mai democraticul BAC. În loc să ia drumul băilor, săpunurile (cu tot cu ambalaj… dar puţin rupt) se tezaurizau prin şifoniere şi sertarele cu lenjerie. Pe post de odorizant. Să vorbim şi de ţigări? Nu, că nu e voie. Dar cum miroseau…
Cererea specifică globalizării – pe lângă unele reglementări – şi nu prea puteţi să mă contraziceţi – a făcut ca multe mirosuri să se estompeze, să nu mai aibă farmec. Să fie “industriale“.
Nu cred în teoria care spune că “ne-am obişnuit“.
Da, când te întâlneşti cu ceva frecvent, impulsul (spray-ul Impulse, uitasem!) de contact este mai tern. Poate că suntem şi mai grăbiţi. Dar tot nu mi-e deajuns. Haideţi să ieşim afară, până la primul pom înflorit.
Inspiraţi. S-a schimbat ceva?
În natură, nimic. Doar noi riscăm să devenim “industriali“.
- Aurelia Vişinescu, Etika – Fumé 2019
Sauvignon Blanc şi Chardonnay în aceeaşi teacă?
Fiecare dintre cele două soiuri se află la baza unor vinuri cu semnătură aromatică puternică şi, în principiu, vinuri care nu stau la coadă pentru a intra în vreun top al preferinţelor ci, îşi ocupă cu forţă şi tenacitate zone de gust, luând aliaţi consumatorii, pe care îi împart în două tabere.
Alianţe reale între două super puteri nu vezi prea des nici în istoria umanităţii.
Se pare că vinarii sunt mai relaxaţi şi au înţeles ca 1 + 1 pot face… 3. Asamblări Sauvignon Blanc şi Chardonnay au început să apară prin toate colţurile lumii. Aurelia Vişinescu “riscă“, însă, şi o baricare pentru a obţine onctuozitate şi note vanilate.
Fumé-ul propus este aproape un joc dacă încerci să identifici dominanţa vreunuia dintre cele două soiuri. Eşti gata să spui, mirosind vinul, “Sauvignon!“, după care, în următoarele trei secunde te vei bucura de “aşezarea“ specifică Chardonnay-ului.
Accente picante, fructe exotice, aciditate dar şi o anumită blândeţe (Chardonnay-ul e de vină). Înregistrezi o senzaţie aproape tactilă, ca la batoanele crocante care sunt acoperite cu un strat moale, fin.
Că mi-o fi mie poftă (pot recunoaşte!), asociez vinul acesta de Săhăteni cu raci fierţi, lângă care aş face un sos de usturoi cu nucă şi paprika sau cu o caracatiţă mare pusă pe grătar. Cum cu caracatiţa proaspătă e puţin mai greu, ne întoarcem ca racii la racii noştri. Sau să încercăm nişte scoici? Un pui fript? O ciulama? Nişte paste cu sos alb? Un peşte afumat? Da, e clar. De la izolare, mi-e foame tot timpul.
…şi sete.
Exclusiv în Carrefour. Livrări prin bringo.ro.
- Crama ARAMIC, Roşu de Silagi 2018
În celebrul cupaj bordelez avem Cabernet Sauvignon, Merlot, Cabernet Franc.
În ultimii 10 ani, Feteasca Neagră a reuşit să completeze un trio de succes, format după modelul franţuzesc, devenind alături de faimoasele Cabernet şi Merlot, partenerul consacrat pentru foarte multe vinuri româneşti excelente. Roşu de Silagi 2017 a luat Aur la VINARIUM IWCB 2019. Dar… s-a terminat.
Noua şarjă, 2018, de 13.000 de sticle a ieşit în lume.
Cănd am început să redactez review-ul pentru vinul de la ARAMIC, mizam că mai am câţiva mililitri în sticla deschisă doar cu o zi înainte. M-am uitat la sticlă şi, aşa cum puteţi vedea şi Dvs. în foto, aşa am văzut şi eu o “lacrimă“ de vin roşu prelinsă pe etichetă. O dovadă clară că nu eu am epuizat “materialul didactic“ (mă laud, eu nu scap niciun strop de vin) ci, că şi celorlalţi membri ai familiei le-a plăcut vinul.
Pot crede că ăsta e destinul lui: mese mari, cu prieteni şi cu familia, în atmosferă plăcută, cu râsete şi voie bună (în aceste timpuri, folosiţi ZOOM ; o aplicaţie pentru întâlniri de grup virtuale). Pare un vin “turnat“ pentru toate “mâncăricile“, “tocăniţele“, “pârjoluţele / chifteluţele“ bucătăriei româneşti. Baricarea e discretă (30%) şi aromele primare sunt exact unde şi cât trebuie să fie.
Şi e al doilea vin roşu de la acest producător despre care pot spune că “merge“ şi la un pahar de vorbă. Dar vorba lungă…
Mai bine intraţi pe www.vinexpert.ro, aici.
- Bodegas de Familia Burgo Viejo, Palacio de Primavera Reserva 2015, Rioja, Spania
Mi-ar fi plăcut să mă pot lăuda că am ales acest vin datorită numelui potrivit cu anotimpul pe care-l străbatem pentru încă două luni: Primavera.
Palacio de Primavera. Dar, pentru a mă (vă) feri de fabulaţii, recunosc: l-am primit de la proprietarul www.vinmagazin.ro, Mihai Vasile.
E o “găselniţă“ de-a lui. Drept că e una de 97 de puncte Decanter.
Tempranillo. Un soi răspândit nu doar în toată Spania, ci şi în Portugalia, Argentina, Mexic, Statele Unite şi Canada. Pe suprafeţe mici îl găsim şi în Elveţia, Turcia, Malta, Moldova. Nu are încă stabiliţi cu exactitate părinţii, istoriile şi deducţiile etimologice fiind infirmate de analizele ADN.
Cert este că “temprano“ înseamnă “timpuriu“ şi strugurii sunt într-adevăr culeşi la începutul sezonului de recoltare (după J. Robinson, I. Harding, J. Vouillamoz).
Acum, despre vin: un 2015 care nu-şi trădează vârsta în culoare, nas sau gust. Roşu plăcut, viu, rubiniu, strălucitor. Olfactiv detectezi discret contactul de 18 luni cu lemnul (după lege, minimum un an) şi nu apar notele reductive specifice unei păstrări îndelungate în sticlă înainte de a fi pus în piaţă (după lege, 2 ani).
Dimpotrivă – fructele de pădure care te întâmpină sunt proaspete, suculente, variate şi incitante.
În ciuda statutului de vin serios (peste Reserva mai e doar Gran Reserva), vinul este… vesel (era să spun primăvăratec), iar tuşele de băcănie (biscuiţi, condimente) fascinează ca un gest de tandreţe scăpat de vreun vajnic cavaler în armură.
Într-o degustare oarbă, nu sunt convins că l-aş fi identificat ca fiind un vin de Rioja, poate şi din cauza unui automatism creat de vinurile “clasice“. Până acum cu greu aş fi reuşit să încropesc un caleidoscop prin care să ne uităm la această regiune, purtând şi un zâmbet pe buze. Iată că lucrurile se schimbă.
Îl găsiţi pe www.vinmagazin.ro, aici.
