Încep să mă gândesc dacă nu cumva avalanşa de proiecte de ţară pornite în perioada postdecembristă (majoritatea încremenite în acest stadiu, bineînţeles) nu reprezintă chiar un proiect în sine. Sau un contraproiect de ţară, intenţionat sau nu. Cum altfel putem înţelege inflaţia de proiecte, de strategii, de planuri niciodată duse la bun sfârşit, doldora de obiective conflictuale plus cuvinte mari şi lipsite de consistenţă, fundamente financiare şi resurse umane în stare să le aplice?
Acum şase luni şi jumătate am fost anunţaţi cu toţii că s-a constituit Comisia care să elaboreze Proiectul de ţară al României pentru următorul deceniu, cel puţin. Poate v-aţi aşteptat la dezbateri aprige, la un sacrificiu de timp, la un efort de comunicare a ceea ce a rezultat din inteligenţa elitelor româneşti selectate. Poate aţi sperat la consumarea tuturor divergenţelor de opinie privind dependenţa de cale a României pentru următorii 10-20 de ani şi la construirea unei viziuni consensuale legate de ceea ce trebuie făcut dincolo de volatilitatea politică, economică sau socială.
Poate v-aţi aşteptat şi sunteţi dezamăgiţi. Eu nu am sperat.
Punctul de plecare, modalitatea de constituire a grupului, parte din background ul unor experţi precum şi inconsistenţele legate de organizare m-au făcut să fiu pesimist în a considera că se va întâmpla un salt. Adică o resetare a ceea ce s-a întâmplat până acum în cei 27 de ani de post comunism, o abordare nouă, o schimbare de paradigmă. Nu, nu se va întâmpla nimic şi un semnal l-am avut deja: România s-a prezentat la celebrarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma fără o viziune proprie, fără ceva distinct, fără o poziţie argumentată, specifică. În opinia mea, era primul test al Proiectului de ţară ce se dorea a fi fundamentat. Era prima bornă care să arate o voce consensuală, argumentată la nivel politic şi societal privind poziţia României într-o Europă ce stă să se reformeze.
În general în România resetarea nu are cum să aibă succes acum. Ea a eşuat la nivel politic - aşa numita reformă a clasei politice - şi va eşua şi la nivel societal. Cauze sunt multe dar principala motivaţie este legată de modul în care se realizează dinamica elitelor în societatea românească de 27 de ani. Teoria lui Vilfredo Pareto privind circulaţia elitelor - updatată de Gaetano Mosca şi alţii - explică atât de relevant ruptura, tensiunea socială din România încât este izbitor să nu-ţi dai seama că de aici ar trebui să înceapă resetarea. Un experiment unic - trecerea de la comunism la capitalism (oare avem în România capitalism sau ne-am orientat doar spre funcţionalizarea economiei de piaţă - capitalism fără capitalişti?!), o clasă politică ce trebuia să construiască de la zero, elite cu experienţă care au folosit câştigurile din prima parte a tranziţiei postcomuniste pentru a bloca intrarea noilor elite în posturi cheie în administraţie, politică şi economie sunt circumstanţe agravante ale eşecului proiectului de după Revoluţie.
Cred că senzaţia de lehamite în rândul generaţiei mele şi a celor de după ea este justificată. Sintagma de generaţii eşuate nu îşi găseşte locul în încercarea de construcţie lipsită de succes (nici măcar nu s-a acceptat participarea acestor generaţii la proiect) ci mai ales în promovarea în ultimii 27 de ani a selecţiei sociale negative - aşa cum inspirat o numea Mihai Eminescu, inerţia de mentalitate moştenită de noile elite de la vechile elite, barierele puse generaţiei decreţeilor în construcţia unui nou proiect societal, teama implementării unui mentorat informal de către vechile elite aflate în funcţii de conducere (parcă japonezii au oyabun-kobun, nu?). Da, toate acestea creează senzaţia unui cerc închis, exclusivist, de neaccesat. Pare o împărţeală a rolurilor bine stabilită şi ghidată colectiv magistral de către vechile elite.
În sfârşit, să revenim. Toate semnalele arată că noul Proiect de ţară deja a eşuat (nu e nicio noutate), neconştientizându-se că circulaţia elitelor nu presupune avantajul atragerii de faţadă a câtorva tineri cu opinii asemnătoare cu celei a vechii elite. Efortul, greutatea, sacrificiul construirii unui Proiect de ţară constă în a pune la masă şi a consensualiza idei/proiecte ale elitelor cu viziuni diferite, cu argumente contrare, corect expuse şi nu a aceloraşi opinii din partea unor experţi din generaţii diferite.
Riscul neatenuării tensiunii sociale cauzate de lipsa circulaţiei elitelor în societate este imens. Senzaţia de inutilitate, de strigăt în deşert, perimarea valorilor morale, sociale, suprapuse problemelor generaţiei de sub 35 de ani au creat şi vor acutiza în scurt timp o societate şi aşa superpolarizată. Tranziţia lentă către decilele de venituri de mijloc (sugrumarea clasei mijlocii), lipsa accesului masei la educaţie şi sănătate decente şi implicit imposibilitatea apariţiei de noi elite nu vor produce nimic altceva decât o falie imensă, riscantă între conducători şi conduşi. Un anume tip de oligarhie sub masca democraţiei.
Prea mult s-a crezut şi se crede că Legea imitaţiei (Gabriel Tarde) înseamnă soluţia structurală pentru rezolvarea problemelor. Când colo, Proiectul de Ţară trebuie să înceapă cu selecţia socială pozitivă. Altfel, nu este decât un altfel de Contra(Proiect) de ţară.
Cristian Socol este economist şi a fost principalul consilier economic al premierului Victor Ponta.
