Fiind întrebat de curând care a fost primul meu salariu şi cât însemna raportat la salariul mediu, mi-am dat seama că, deşi experienţa profesională iniţială îmi este încă foarte aproape afectiv, la scară istorică şi din perspectiva transformărilor spectaculoase din ultimele trei decenii este foarte departe.
Cu o creştere a câştigului mediu de 16 ori şi a PIB-ului de peste 10 ori, România a intrat anul trecut în categoria ţărilor cu venituri mari, conform Băncii Mondiale, cu un venit pe cap de locuitor de 12.630 dolari în 2019. Deşi curentul de opinie este în genere pesimist şi depreciativ faţă de starea noastră economică şi socială, faptul că România a reuşit să depăşească precaritatea şi a ajuns să aspire la dezvoltare în numai trei decenii este impresionant, mai ales dacă vedem că economia mondială este dominată cam de aceleaşi state de aproape un secol şi că foarte puţine ţări au reuşit performanţa de a trece bariera în zona economiilor avansate în acest timp.
Sigur, este adevărat că se puteau face mult mai multe, dar şi că ultimii 30 de ani nu au fost feriţi de crize sau şocuri, unele mai grave decât criza catalizată de pandemie anul trecut. Dar chiar şi în ultimul an, a avut loc o revenire rapidă a economiei aproape nesperată. Deja toate instituţiile financiare internaţionale se aşteaptă la o creştere economică pentru România de cel puţin 7% în 2021, confirmând optimismul liderilor de companii observat de sondajul PwC CEO Survey, care a arătat că încrederea în creşterea economică a atins în acest an un nivel record pentru ultimul deceniu. Însă nu există doar veşti bune, iar problemele acumulate în ani se acutizează în situaţii incerte. Recuperarea nu are baze foarte solide, fiind antrenată de consum care, după un recul anul trecut, a accelerat şi a alimentat inflaţia, în contextul creşterii deosebit de ample a preţurilor energiei şi ale altor materii prime, precum şi al problemelor de aprovizionare.
În România, istoric, creşterea economică a venit cu inflaţie, deficite externe mari, precum şi cu un deficit bugetar care ar fi putut fi redus tocmai pentru că PIB-ul avansa. Într-o perioadă în care inflaţia a ajuns la cel mai mare nivel din ultimii zece ani, apar multiple riscuri şi incertitudini în economie, iar creditorii internaţionali devin tot mai reticenţi având în vedere situaţia fragilă a finanţelor publice. Deficitul bugetar mare nu a fost cauzat ca în alte state europene doar de resurse masive distribuite către companii, ci de rostogolirea şi chiar majorarea unor cheltuieli deja dezechilibrate ale bugetului în raport cu ceea ce statul poate colecta din taxe şi impozite. Implicit, aceste politici fiscale au mărit datoria publică, fapt ce îi îngrijorează pe liderii de afaceri care, din acest motiv, se aşteaptă, potrivit CEO Survey, la modificări fiscale (77% dintre cei care răspuns).
Măsurile de sprijin pentru companii din partea guvernului – amânări la plata taxelor, amnistie fiscală etc. – au fost binevenite şi au atenuat şocul produs unor sectoare a căror activitate a fost restricţionată anul trecut. Totuşi, ele au însemnat 2-3 procente din PIB, după cum arată datele FMI, iar adâncirea deficitului până la 9% din PIB anul trecut a fost consecinţa cheltuielilor în creştere din ultimii ani care nu au fost raţionalizate la timp. În aceste condiţii, liderii de companii au spus că prioritatea principală pentru guvern este crearea unui sistem fiscal eficient. Mediul de afaceri înţelege că fără un sistem fiscal eficient care include atât legislaţia fiscală, cât şi bugetul, nu va avea loc o creştere economică sustenabilă. În acelaşi timp, unele companii vor fi, oricum, afectate de retragerea măsurilor de sprijin guvernamental, pe lângă explozia costurilor cu energia, materiile prime şi blocajele din aprovizionare. Prin urmare va creşte riscul de restructurări şi falimente, precum şi de prelungire a presiunilor inflaţioniste.
De altfel, nivelurile ridicate ale inflaţiei în majoritatea economiilor avansate încep să genereze nelinişte. Întrebarea este dacă e o evoluţie temporară sau de durată? Analiza PwC Economic Outlook din septembrie sugerează că o perspectivă epidemiologică mai sigură ar duce ratele inflaţiei treptat către niveluri acceptabile, pe măsură ce revenim încet la normalitate. Deşi, notează aceeaşi analiză, modificările de politici (de exemplu, modificările fiscale) sau presiunile specifice unor sectoare (de exemplu, penuria de semiconductori care afectează producţia de maşini) vor menţine volatile ratele inflaţiei, pe termen scurt.
Faţă de contextul recent creat de criza sanitară, alte evoluţii cu impact mare în economie, existente precriză, vor avansa şi vor forţa multe schimbări importante pentru companii: noile tehnologii care transformă economia şi societatea, inclusiv cerinţele pentru forţa de muncă, politicile de mediu şi sustenabilitate care vin cu cerinţe noi de conformare şi cu o serie de noi reglementări. Multe dintre aceste evoluţii sunt conştientizate în România. Liderii de companii planifică creşteri ale investiţiilor în transformarea digitală, potrivit PwC CEO Survey 2021. Însă pe lângă investiţii, companiile trebuie să regândească în mod fundamental modul în care operează sau lucrează pentru că transformarea digitală este o abordare strategică care înseamnă mult mai mult decât îmbunătăţirea unor servicii sau produse prin tehnologie. Pe de altă parte, sectorul public a rămas în urmă cu foarte multe reforme absolut vitale în sănătate, educaţie sau infrastructură care influenţează climatul investiţional, dezvoltarea economiei şi a societăţii, dar şi cu gradul de digitalizare a serviciilor publice.
În ultimele trei decenii, România a făcut un salt însemnat, aşa cum spuneam la începutul acestui articol, dar fără a urmări un plan strategic, ci beneficiind de oportunităţi, conjuncturi şi de propriul potenţial, fapt care a dus la decalaje între public şi privat, între diverse sectoare sau regiuni ale ţării.
În noul context plin de incertitudine, dar şi marcat de transformări cu impact direct în viaţa afacerilor, a continua aleatoriu nu mai este posibil pentru că economia globală se află într-o altă paradigmă în care e nevoie de abordare sistematică pentru a obţine: consolidare fiscală, sustenabilitate prin accelerarea decarbonizării, adoptarea tehnologiilor şi transformarea digitală, infrastructură avansată, competenţe superioare digitale şi nu numai pentru angajaţi sau distribuţie echitabilă a valorii în societate. Iar niciuna dintre acestea nu se poate realiza fără finanţare.
Deşi navigăm într-o lume nesigură, cu riscuri, există o mare oportunitate, o promisiune pentru România în anii următori, reprezentată de PNRR şi de cele 29 mld. euro care îi sunt alocate, din care jumătate reprezintă granturi.
Însă banii nu vin oricum, ci cu reforme în toate domeniile importante, de la politicile fiscale şi sistemul de pensii, la administraţie şi justiţie, reforme care vor fi monitorizate constant şi care ar putea rezolva mare parte dintre problemele structurale ale economiei, pe care le menţionam sumar, anterior. Practic, PNRR poate fi acea strategie sau acel proiect de ţară de care mulţi au vorbit, dar care a lipsit în ultimii 30 de ani şi care este extrem de necesar pentru că lumea evoluează şi România trebuie să ţină pasul. Economia globală s-ar putea dubla până în 2050, depăşind cu mult creşterea populaţiei, datorită îmbunătăţirilor continue ale productivităţii bazate pe tehnologie, după cum estimează raportul PwC Lumea în 2050. Pieţele emergente ar putea creşte în medie de două ori mai repede decât economiile avansate (G7) dacă îşi consolidează instituţiile şi infrastructura în mod semnificativ. Schimbările la nivel global oferă potenţial de creştere pentru o ţară ca România care este avantajată de contextul european. Condiţiile de dezvoltare există, va depinde doar de materializarea capacităţii interne, dar şi de ambiţia noastră colectivă, astfel încât următorii 30 de ani să fie mai buni decât ultimii 30.
