Creşterea excelentă de 5% a PIB din primul trimestru al acestui an, a doua ca mărime în UE, este în primul rând rezultatul muncii şi efortului a milioane de români, indiferent de domeniul în care activează. Am mai spus asta şi în 2014 şi în 2017, când aveam aceleaşi creşteri, la vârful UE. M-aş bucura ca politicienii să sublinieze acest lucru, înainte de a-şi exprima poziţia faţă de creştere sau de a se referi în discursul electoral la această evoluţie.
Apoi, ca de obicei, şi asta devine încet-încet comic, analiştii sunt din nou surprinşi de creşterea accelerată a economiei; şi parcă pentru a-şi cauţiona lipsa de precizie, de anticipare şi de încredere spun, exact aşa cum spuneau în 2014 şi 2017, că este circumstanţială, nesustenabilă şi că se va întoarce împotriva noastră la un moment dat, prin nota de plată pe care o vom plăti pentru împrumuturile externe pe care le facem (uitând că am plătit până de curând nota de plată de 20 de miliarde a împrumutului de la troica, în condiţiile în care am putut s-o facem tocmai pentru că am crescut şi am generat încredere pe pieţele internaţionale).
Nefiind analist economic şi necunoscând instrumentele lor de prognoză sau ce spune ştiinţa în astfel de cazuri, eu unul sunt mai liniştit în ceea ce priveşte creşterea din restul anului, pentru că vin două trimestre tradiţional bune în agricultură şi unul foarte bun în turism - aşa că, cel puţin în 2019, creşterea pe consum şi sezonalitate va mai merge, şi îmi menţin pariul de creştere de 6%. În plus, privind la cifrele date publicităţii pe continent, „tigrul“ Europei nu mai este o ţară, ci întreaga Europă de Est, care, de bună seamă şi datorită unui efect de bază, creşte sincronizat mult mai repede decât Europa de Vest - şi când te gândeşti că în urmă cu doi ani birocraţii de la Bruxelles aveau scenarii neurotice, vorbeau de o Europă cu „ritmuri şi intensităţi diferite“ - câtă dreptate aveau, dar exact invers decât îşi imaginau atunci.
Astfel că în mai 2019 sunt mândru de creşterea economică a ţării mele şi mă bucur că echipa mea şi alte milioane de români eroi necunoscuţi au contribuit la ea. Însă, îngrijorările aceloraşi milioane de români sunt de cursă lungă, fiind legate de două evoluţii cu risc structural tot mai evidente în ultimii 4-5 ani: vulnerabilitatea industrială - consumăm practic numai importuri, rămânând fără industrie de manufactură competitivă - şi stagnarea investiţiilor publice mari - acestea, indiferent de sursa de finanţare, fie se mişcă foarte încet, fie întârzie să apară cu totul. Sunt semnale că în ambele cazuri situaţia poate degenera după 2020, din cauza declinului demografic şi a penuriei fenomenale de forţă de muncă.
Poate că pentru economia noastră atipică ar fi potrivit un proiect de ţară atipic, cum ar fi importul planificat instituţional al zecilor de mii de muncitori asiatici care au ridicat oraşele şi infrastructura din Peninsula Arabă. Şi n-ar strica nici un pic de protecţionism pe industrii strategice de manufactură, la urma urmei toate ţările din UE îşi apară propriii fabricanţi într-un mod mai mult sau mai puţin evident.
