Este bineînţeles remarcabilă această iniţiativă în contextul în care, cu doar 27% intermediere financiară, măsurată ca pondere a creditelor acordate în PIB, România stă mai prost de 3 ori decât media Uniunii Europene, unde intermedierea financiară este de 83%. Mai mult, este asumat şi un obiectiv: ca până în 2025 gradul de intermediere financiară să crească la măcar 35%, ceea ce ar însemna o creştere suplimentară a soldului creditării cu 1,4% din PIB pe an.
Este semnificativ faptul că exact acum un an, în ianuarie-februarie 2019, băncile se aliniau furibund împotriva taxei bancare născocite de guvernul Dăncilă, taxă care avea drept alibi chiar dimensiunea foarte redusă a creditării din România.
În context, ZF publicase în decembrie 2018, prin semnătura subsemnatului, un editorial în care se sublinia o constatare făcută chiar de Banca Naţională. Astfel, în raportul asupra stabilităţii financiare din decembrie 2018 se menţiona negru pe alb, citabil la virgulă, că dacă planurile de afaceri ale celor mai mari 8 bănci din România pe următorii trei ani s-ar fi îndeplinit, din datele agregate de BNR reieşea că intermedierea financiară urma să scadă în următorii trei ani.
Editorialul ZF de la acea dată, 14 decembrie 2018, intitulat „Premieră: BNR afirmă că, prin strategiile lor, marile bănci menţin în mod deliberat România în stare de sub dezvoltare financiară“, a suscitat vii comentarii în media, în comunitatea financiară şi chiar dispute politice. Banca Naţională a fost chemată la audieri în Parlament şi, în pofida faptului că articolul nu făcea decât să citeze extrase din raport, s-au făcut aprecieri privind corectitudinea editorialului respectiv.
Raportul privind stabilitatea financiară publicat de BNR în decembrie 2018 scotea în evidenţă un paradox şi anume faptul că, deşi băncile din România avuseseră în ultimii doi ani un profit dublu faţă de media băncilor din UE, planurile lor de creştere a creditării erau de aşa natură încât gradul de intermediere financiară total urma să meargă în jos în loc să crească.
Astfel, se menţiona că băncile româneşti aveau un randament al capitalului (ROE) de 15,7% în septembrie 2018, dublu faţă de cel din UE de 7,2% (iunie 2018). De asemenea, în raport scria: „În eventualitatea concretizării strategiilor de creditare şi de finanţare prognozate de bănci, valoarea activului s-ar majora într-un ritm inferior creşterii nominale anuale previzionate pentru PIB. Ca urmare, gradul de intermediere financiară ar continua tendinţa descrescătoare consolidată în urmatorii ani şi nu ar contribui la o îmbunătăţire semnificativă a eficienţei prin prisma efectului de volum asociat veniturilor nete din dobânzi“.
Şi se mai arăta în editorialul respectiv:
„Aşa scrie BNR în «Raportul asupra stabilităţii financiare», într-un capitol special intitulat «Tema specială, Eficienţa operaţională a sectorului bancar şi nivelul intermedierii».Titlul este edificator. Este clar că la cel mai înalt nivel al Băncii Naţionale se pune în sfârşit întrebarea: cum puteţi face profituri atât de mari în România, dar menţineţi sistemul bancar în subdezvoltare relativ la economie?
De fapt, se ajunge încet-încet la o întrebare şi mai de adâncime: de ce, dacă aveţi toate condiţiile şi faceţi profit în România, nu vă măriţi implicarea în economia românească, nu finanţaţi investiţiile şi capitalul de lucru de care au nevoie firmele româneşti, atât de secătuite de capital în ultimii ani?“
Iată că la un an distanţă, după ce au fost diminuate noile taxe bancare şi recent anulate de către noua guvernare, băncile s-au pus la masă şi şi-au spus: „Trebuie să arătăm României şi românilor că noi vrem să dăm credite şi că oamenii au dreptul la banking“. „Cum procedăm?“ „Păi să facem o campanie.“ Întâi campania, apoi creditele. E bine şi aşa.
Interesant este şi că s-au pus de acord asupra acestui mesaj comun cele două organizaţii care reprezintă interesele bancherilor: Asociaţia Română a Băncilor şi Consiliul Patronatelor Bancare.
S-a menţionat în cadrul conferinţei, şi pe drept cuvânt, că finanţarea bancară este „fluxul sanguin“ al economiei. Cu 27% din PIB înseamnă că în România „inima“ sistemului economic, şi anume băncile, pulsează la doar o treime din ritmul cu care ar trebui să bată inima unui om sănătos (fie acesta media UE de 83%). Deci această „inimă“, sistemul bancar, bate în România cu doar 25 de bătăi pe minut, faţă de 75 de bătăi pe minut cu cât ar trebui, adică „pulsul“ mediu din sistemul bancar din UE.
Asumarea de către băncile din România a unui obiectiv de creştere a intermedierii financiare de până la 35% până în 2025 este de apreciat.
Însă din păcate nu s-a spus nimic sau s-a spus prea puţin la acea conferinţă de presă despre nevoia de finanţare a companiilor şi a capacităţilor productive din economia românească.
După cum spunea chiar joi, 6 februarie 2020, Mihaela Bîtu, CEO ING Bank, la ZF Live: „Proporţia creditării retailului, a persoanelor fizice în totalul creditării este de 65%, iar a corporate-ului este de 35%. Retailul se majorează pentru că avem acest consum care este în creştere pe baza veniturilor mai mari. Însă creştem mai puţin pe corporate pentru că nu sunt oportunităţi“.
În această frază stă de fapt tragedia economiei româneşti: deficitul de cont curent şi deficitul comercial, exportul per capita de 4 ori mai mic decât în Ungaria şi de 10 ori mai mic decât în Germania, faptul că nu mai există lanţuri de valoare, că exportăm cupru sub formă de minereu, că exportăm milioane de tone de cereale şi importăm pâine congelată, că exportăm milioane de berbecuţi şi de viţei şi importăm carne. Aici este cercul vicios al menţinerii în subdezvoltare: când creditele merg în consum şi nu în producţie.
Cum să nu ai „oportunităţi“ de finanţare pentru companii locale într-un context economic generos cu o creştere economică de 4-5% pe an în ultimii cinci ani, cu o cifră de afaceri totală record a companiilor din România în 2019 de aproape 350 mld. euro şi la fel profituri istorice?
De partea cealaltă, antreprenorii caută aprig finanţare: fabrici de îngheţată, fabrici de lapte, fabrici de materiale de construcţii, fabrici de îmbrăcăminte, de hârtie, de şerveţele umede sau de fontă.
Poate că a fost prea agresivă abordarea anterioară, a unor taxe corelate invers proporţional cu nivelul creşterii stocului de credite. Însă faptul că bancherii ies astăzi şi spun că stăm prea prost la intermediere financiară este un semn că au asimilat mesajul.
Pe de altă parte, este şi de mirare ca un sector din business să iasă cu o campanie prin care să lămurească oamenii despre însuşi rostul lui. De fapt nu clienţii au dreptul la banking, cât este natural ca orice companie sau bancă care vrea să îşi vândă produsele sau serviciile să o facă prin mijloace specifice pentru a-şi majora cifra de afaceri, veniturile şi profiturile.
Cum ar fi mâine în Piaţa Obor să apară un afiş #dreptullacartofi, #dreptullaceapă, # dreptulamere? Cetăţenii ar veni şi nu ar înţelege nimic. Ei ştiu că au un nevoie de cartofi, ceapă şi mere şi vin să le cumpere, iar vânzătorii vin să le vândă.
Astăzi, în bănci sunt depozite şi conturi curente ale persoanelor fizice şi juridice de 71 miliarde de euro, iar creditele acordate de bănci companiilor şi persoanelor fizice sunt de 56 miliarde de euro, din care 30 miliarde euro la populaţie, 9 miliarde euro către multinaţionale şi numai 17 miliarde de euro către companiile cu capital privat românesc.
Dacă avem aşa de mulţi bani în sistemul bancar, dacă în piaţă sunt munţi de mere, de cartofi şi de ceapă, o să vină ei cumpărătorii să cumpere. Dar să fie şi un preţ bun, că aşa spune legea cererii şi ofertei: când oferta este mare, preţul scade, cererea creşte şi se creează un nou punct de echilibru. Aşa spune la carte. Să vedem dacă va fi şi în realitate.
