Dezbaterile din vara acestui an, legate de noul cod fiscal, au pus accent pe ideea că deficitul bugetar va fi constrâns să rămână cu mult sub plafonul maxim admis de 3 la sută din PIB; totodată, a fost relevat faptul că cheltuielile bugetare nu mai pot să scadă fără a afecta grav baza societăţii. Dacă deficitului îi sunt impuse limite stricte iar cheltuielile nu pot să scadă, înseamnă că rămâne un singur teren de manevră: capitolul de venituri bugetare. Un teren spinos, având în vedere dificultăţile întâmpinate de multe dintre canalele bugetare privind alimentarea lor cu bani.
Desigur, contribuabilul român (cetăţeanul plătitor de impozite) trebuie să ştie cât îl costă pe el întreţinerea instituţiilor statului. Să ştie cât plăteşte pentru ministere, companii, regii locale şi multe altele; şi cât suportă din totalul cheltuielilor acelei mari părţi din economia naţională care nu se întreţine singură şi aşteaptă alocaţii de la buget. Să ştie şi să judece.
Oricine urmăreşte execuţia bugetară (al cărei tablou Ministerul Finanţelor îl publică lunar) nu are cum să nu se întrebe dacă este în firea lucrurilor actuala împărţire a contribuţiilor fiscale. Bunăoară, se va întreba dacă e normal ca salariaţii, al căror venit mediu brut în lei abia trece de echivalentul de 550 de euro, să aibă o contribuţie mai mare la buget decât ceea ce plătesc, din profit, toate patronatele, toate minele şi sondele, toate fabricile (mari sau mici), toate întreprinderile, până la micile gherete, luate laolaltă. Pentru că, în timp ce salariaţii plătesc o sumă echivalentă cu 11,5 la sută din totalul impozitelor, cota impozitelor pe profit e de numai 7,2 la sută.
De aici pornesc multe dintre necazurile economiei noastre: de la prea puţin însemnata contribuţie a impozitului pe profit la veniturile bugetare. Companiile româneşti cheltuiesc mult, consumă mult, în acelaşi timp cifrele de afaceri sunt mici, din această combinaţie neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată prea mică pentru nevoile atât de mari ale ţării.
De aici cântecul de sirenă al celor ce invocă nevoia unui deficit mai mare, deşi în şapte luni din acest an bugetul nu şi-a făcut planul de cheltuieli, înregistrând un excedent de 1,06 la sută din PIB.
De aici prea puţin consistenta sumă de bani pentru investiţii. În şapte luni din acest an, investiţiile bugetare (cheltuielile de capital) au fost de numai 5 mld. lei. Doar 4 la sută din PIB. Diferenţa până la 9,9 la sută din PIB, cât reprezintă totalul investiţiilor publice, cotă de asemenea prea puţin semnificativă, a fost asigurată de proiectele finanţate din fonduri structurale europene şi cofinanţate de la buget.
La care se adaugă şi dividendele mult prea mici pe care le încasează statul de la firmele din propria sa grădină.
Investiţiile şi alte tipuri de cheltuieli publice sunt şi vor mai continua să fie nevoite să strângă cureaua. Economia nu-i capabilă, încă, să alimenteze bugetul la nivelul nevoilor. Fiindcă, la noi, cele mai multe companii se menţin pe linia de plutire cu o eficienţă modestă a muncii şi cu o competitivitate aflată la depărtare de exigenţele acestui început de secol. România ar putea avea, desigur, o economie performantă şi un nivel de viaţă cel puţin decent. Dacă însă, în 2015 şi în anii ce vin, se va produce o ruptură radicală de vechile practici din companiile de stat, unde se cheltuiesc mulţi bani, se consumă mult capital fix şi se produce, an de an, încă prea puţină valoare adăugată. Şi dacă ţara ar avea un buget mai prietenos cu sectorul privat.
