Sancţiunile financiare internaţionale pot fi considerate un instrument al politicii externe al unui stat, nivelul acestora precum şi duritatea implementării fac diferenţa între o metodă de presiune şi războiul comercial, spune Tom Keatinge într-un interviu acordat Ziarului Financiar.
„Sancţiunile financiare sunt folosite pentru a modela comportamentul statului ţintă, pentru a-l aduce la masa de negociere pe anumite subiecte. Dacă sancţiunile sunt prea dure nu mai vorbim de un instrument de presiune, ci de un adevărat război comercial”.
Tom Keatinge este director al Centre for Finance & Security (CFS) la Royal United Services Institute, cel mai vechi think-tank dedicat politicilor de securitate din lume. Tom Keatinge este considerat unul dintre cei mai importanţi experţi internaţionali în sancţiunile financiare şi implementarea lor.
Presiunea pusă de sancţiunile financiare a reuşit să aducă la negocieri Iranul în 2018 pentru a discuta abandonarea programului nuclear al ţării. Totodată, acestea au avut un rol important în sfârşitul regimului de Apartheid în Africa de Sud precum şi al conducerii lui Gaddafi în Libia.
„Putem vedea că sancţiunile implementate de SUA au dus la deschiderea negocierilor privind programul nuclear în Iran şi au grăbit sfârşitul regimului lui Muammar Gaddafi în Libia dar şi al sistemului de Apartheid din Africa de Sud”.
Totuşi, diplomaţii preferă o abordare graduală asupra impunerii de sancţiuni deoarece scopul acestora este cooptarea ţărilor şi nu schimbarea regimului.
„Sancţiunile nu sunt gândite pentru a schimba regimul politic dintr-o ţară, chiar dacă în unele cazuri se poate ajunge acolo”.
În acest timp, sancţiunile sunt implementate asupra unor persoane sau entităţi legate de guvern şi nu asupra întregii ţări, deoarece populaţia ar avea cel mai mult de suferit.
„Ţările sancţionate sunt de obicei conduse de regimuri autocratice, iar ţintirea persoanelor din cercul de putere este mult mai eficient. Este vorba de conceptul de „smart sanctions” prin care evităm afectarea populaţiei civile”.
Suprautilizarea acestui instrument de politică externă poate avea afecte adverse şi anume unele state vor căuta metode pentru a deveni mai puţin dependente de SUA sau Uniunea Europeană.
„Dacă utilizăm prea mult această metodă de presiune ţările vor căuta metode de a deveni mai puţin dependente de economia americană sau cea a Uniunii Europene. Ar putea să folosească mai puţin dolarul, slăbind în timp influenţa la nivel internaţional a SUA”.
Totodată, este important de menţionat că majoritatea ţărilor nu vor accepta pur şi simplu impunerea de sancţiuni asupra lor şi vor căuta metode pentru a le evita.
„Având în vedere că trăim într-o lume multipolară este mult mai uşor să găseşti posibilităţi de a evita efectele sancţiunilor. Astfel, acestea trebuie adaptate constant pentru a rămâne eficiente. Chiar şi în cazurile în care ţara acceptă regimul de sancţiuni tot vor exista oportunităţi pentru mafia locală de a face comerţ cu mărfuri de contrabandă”.
În privinţa Rusiei, expertul consideră că sancţiunile funcţionează, însă principala problemă este adaptarea greoaie a acestora la metodele de evitare utilizate de Kremlin.
„Principalul motiv pentru care Rusiei îi sunt impuse sancţiuni este pentru a ajuta Ucraina. Sancţiunile funcţionează, însă pentru UE este dificilă adaptarea lor din cauza mecanismelor birocratice. Rusia are posibilitatea de a găsi metode ingenioase de evitare a sancţiunilor”.
Impunerea graduală a sancţiunilor asupra Rusiei, Uniunea Europeană anunţând până în prezent 16 pachete, a fost impusă de nivelul crescut al interconectării cu economiile Europene.
„Statele UE au ales să nu-şi asume o opţiune maximalistă referitor la Rusia pentru a nu risca pene de curent şi alte lipsuri. Din punctul meu de vedere a fost greşită abordarea deoarece a permis Rusiei ca la fiecare pas luat de UE să găsească metode de evitare”, a conchis Tom Keatinge.
