Pe 1 iunie premierul Orban/Guvernul ar fi trebuit să anunţe un plan de relansare economică pentru România mai detaliat. Cel puţin aşa a anunţat în luna mai ministrul Finanţelor, Florin Cîţu.
De mai bine de o lună Guvernul anunţă că va veni cu un pachet fiscal pentru marile companii, pachet care se lasă aşteptat.
Este bine de precizat că mai bine de 90% din primele 1000 de companii din România, care fac 49% din cifra de afaceri totală din economie, sunt multinaţionalele.
Dar până când guvernul Orban va veni cu aceste planuri, datele statistice publicate de BNR indică faptul că în perioada ianuarie-aprilie 2020 investiţiile directe ale nerezidenţilor au avut un sold negativ de 454 mil. euro faţă de un sold pozitiv de 2,1 mld. euro în perioada ianuarie - aprilie 2019.
Participaţiile la capital şi profitul reinvestit au consemnat un plus de doar 33 mil. euro în perioada ianuarie-aprilie 2020, iar creditele intragrup au avut o valoare negativă de 487 mil. euro.
În traducere simplă investiţiile străine nu numai că nu au mai venit, ci chiar au plecat.
În schimb datoria externă a României, stat şi privată, a consemnat un plus de 683 mil. euro în perioada ianuarie-aprilie 2020, ajungând la 106 mld. euro.
Este adevărat că în aprilie investiţiile străine au avut un plus de 100 mil. euro, având în vedere că în perioada ianuarie – martie soldul investiţiilor străine a consemnat o valoare negativă de 551 mil. euro, din care participaţiile la capital şi profitul reinvestit au fost de 248 mil. euro, iar creditele intragrup au avut o valoare negativă de 799 mil. euro.
În februarie investiţiile străine au avut un sold pozitiv de 409 mil. euro, din care participaţiile la capital şi profitul reinvestit au fost de plus 437 mil. euro, iar creditele intragrup de minus 28 mil. euro.
În 2019 soldul investiţiilor străine a avut o valoare pozitivă de 5,296 mld. euro, din care participaţiile la capital şi profitul reinvestit au avut un plus de 5,1 mld. euro.
În 2007-2008 investiţiile străine în România erau de 9 mld. euro.
Mă îndoiesc că în 2020, poate chiar şi în 2021, România va atinge soldul înregistrat în 2019, mai ales că peste tot în lume investiţiile s-au amânat până când lucrurile nu se vor linişti cu COVID-19 şi până când cele mai puternice economii nu vor arăta semne clare de revenire.
În această criză sectorul privat din România a fost nevoit să dea 1 mil. de oameni în şomaj tehnic şi chiar afară, în timp de guvernul liberal Orban nu s-a atins deloc de cei 1,2 mil. de oameni plătiţi din buget, din taxele şi impozitele încasate de la companiile private. Acest cost administrativ reprezintă o piedică în a atrage şi a face noi investiţii.
Scăderea investiţiilor străine şi, cine ştie, chiar un rezultat negativ, adică banii ies în loc să intre, reprezintă un semnal prost pentru economia românească.
Deşi costul de finanţare pentru investiţii este cel mai redus din istorie, indicele de referinţă pentru euro – Euribor - fiind chiar negativ, iar banii sunt din abundenţă, investitorii sunt extrem de reticenţi în a mai face noi proiecte, mai ales că cele actuale le aduc suficienţi bani.
În România costul de finanţare şi accesul la finanţare nu mai reprezintă principala problemă pentru marii investitori, ci birocraţia administrativă şi legislativă, ale căror costuri au crescut foarte mult, depăşind chiar câştigul de oportunitate.
Aprobările, autorizaţiile, semnăturile, schimbările legislative, corupţia fac în acest moment diferenţa între a face sau nu o investiţie.
Aceste costuri au devenit prea mari, depăşind facilităţile fiscale pe care le oferă şi le promite guvernul.
Guvernul Orban se laudă cu programul IMM Invest, care în viziunea premierului şi al miniştrilor ar trebui să fie principala armă de susţinere pentru companiile mici şi mijlocii, dar uită cât de greu se derulează dincolo de anunţurile oficiale: proiectele aprobate în final (multă lume uită că odată ce băncile au aprobat un proiect, viza finală o are Fondul şi nu banca), şi pentru care garanţiile date de Fond în final nu cred că au depăşit 1000. Până la 15.000 de firme finanţate mai este.
Problema tuturor investitorilor, atât cei români cât şi cei străini, este că aceste costuri devin din ce în ce mai mari şi greu de cuantificat.
Acum investiţiile nu mai au un ciclu lung de utilizare, de fabricaţie, iar ceea ce însemna o durată de viaţă de peste 10 ani, se reduce acum la 5 ani.
Diferenţa nu se mai face la costurile de finanţare ci la costurile de intrare în funcţiune/producţie a unui proiect, care dacă durează prea mult s-ar putea să nu mai fie valabil.
România are o legislaţie fiscală pentru firme foarte bună, taxele sunt mici, dar investitorii nu mai cad pe spate. Plus că investitorii români preferă să scoată banii din companii imediat ce au făcut profit, fără să-şi capitalizeze firmele.
Timp de trei decenii guvernele au promovat România ca o destinaţie de investiţii cu o forţă de muncă ieftină, dar bine calificată.
Chiar dacă salariile au crescut, România a rămas pe ultimele locuri în UE ca preţ al forţei de muncă. În schimb bazinul salariaţilor bine calificaţi este pe cale să sece.
Multinaţionalele şi-au câştigat deja cota de piaţă dorită, iar de acum au devenit rentiere.
Investiţiile făcute de companiile româneşti depind de evoluţia economiei, de puterea de cumpărare din piaţă, de stat şi de ce fac străinii.
Petrom a tăiat bugetul de investiţii din acest an cu 30% din cauza scăderii preţului petrolului şi apariţiei crizei, iar acest lucru se propagă imediat în economie, în special către companiile româneşti.
Mirela Covasa, directorul financiar al fondului de investiţii NEPI, cel mai mare proprietar de malluri din România şi unul dintre cei mai mari proprietari de clădiri de birouri, spune că investiţiile ulterioare depind de ratingul României: dacă ajungem la statutul de junk, nimeni nu va mai face noi investiţii.
Cu un cost al birocraţiei administrative şi legislative în creştere şi sub ameninţarea unui rating de junk, întrebarea tuturor este de ce să mai facă investiţii în România.
