Două poveşti. Două mituri. Primul al Penelopei, cel de-al doilea al lui Moise. Miturile spun că, la naştere, Penelopa primise numele Arneea. Din ordinul unui împărat nebun ea a fost aruncată în mare ca să moară, dar a fost salvată de un cârd de gâşte. Au luat-o în cioc şi au dus-o la mal. Iar de atunci mama ei i-a schimbat numele în Penelopa, care însemna, în greaca de atunci, „Gâscă“. Nu a murit atunci pentru că nu acesta era destinul ei.
Moise are şi el legătură cu apa. Numele lui înseamnă, practic, „Cel scos din ape“, pentru că legenda spune că, în vremea în care evreii erau robi în Egipt (povestea robiei lor este lungă), faraonul a văzut că poporul evreu se înmulţeşte şi a decis ca toţi copiii de parte bărbătească să fie ucişi. Mama lui Moise, ca să-l salveze, l-a pus într-un coş şi i-a dat drumul pe apa Nilului, crezând, cumva, că cineva îl va salva. Ceea s-a şi întâmplat – o prinţesă egipteancă l-a găsit, pe Moise (Cel scos din ape), l-a crescut. Nu a murit înecat pentru că destinul lui era altul. Şi Moise a ajuns principalul consilier al faraonului Egiptului.
Penelopa, cea salvată de gâşte, s-a măritat cu Ulise, eroul din Odiseea lui Homer. Ulise a plecat să se plimbe puţin în războiul din Troia, cam zece ani. Ulise este cel care a inventat „calul troian“, cu ajutorul căruia grecii i-au învins, prin vicleşug, pe troieni. (De aici expresia: „Să nu te încrezi în greci nici când îţi aduc daruri“.) Apoi, lui Ulise i-au trebuit încă vreo zece ani ca să se întoarcă acasă. În vremea asta, Penelopa croşeta o pânză. Erau peţitori la uşa ei – pentru că Ulise era rege în Itaca şi, dacă vreunul se însura cu Penelopa, câştiga regatul.
Iar Penelopa a spus: Când termin de împletit, voi decide. Doar că, ce împletea ziua decroşeta noapte.
Asta înseamnă încrederea/credinţa.
Apostolul Pavel numeşte credinţa aşa: „încredere nezdruncinată în lucrurile care nu se văd“.
Iar Ulise s-a întors la Penelopa. Destinul Penelopei a fost să arate lumii că niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa.
Moise a ajuns consilierul principal al faraonului – spune legenda. Dar Dumnezeu avea alt plan cu el. Dumnezeu i-a spus: Scoate-l pe poporul meu din robia Egiptului. Vorbeşte-i! Iar Moise a spus: Doamne, dar eu sunt gângav, nu pot face asta! Iar Dumnezeu îi spune: Ia-l pe Araon, fratele tau, el te va ajuta.
Asta înseamnă modestia.
Poporul a plecat din Egipt – ştim legenda, cum a despicat Moise cu toiagul Marea Roşie -, dar, în deşertul Sinai, s-a rătăcit. Moise plecase să primească Tablele Legii (cele zece porunci), iar poporul voia un dumnezeu. Aaron a strâns aurul pe care-l avea fiecare şi a construit un viţel de aur şi a spus: Acesta este dumnezeul vostru.
Dumnezeu din ceruri s-a supărat. V-am scos din Egipt, vă îndrept spre ţara unde curge lapte şi miere, iar voi vă închinaţi la un viţel?
Moise vorbea cu Dumnezeu şi-i zice: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!“
Aceste două mituri nu sunt bazaconii, cum niciun mit nu este o bazaconie. Toate miturile acoperă, de fapt, stăruinţele şi aşteptările oamenilor. Penelopa l-a aşteptat pe Ulise 20 de ani, cu credinţa că se va întoarce.
Aceasta este „credinţa“.
Moise – venerat, deopotrivă, de evrei, de musulmani şi de creştini - spune: Dacă nu-mi ierţi poporul atunci şterge-mă şi pe mine din Cartea Vieţii pe care ai scris-o.
Acesta este sacrificiul suprem.
Pentru noi, cei de azi, miturile sunt pentru copii, nu lecţii de viaţă. Dar ele sunt lecţii de viaţă. Pentru că ele sunt, de fapt, convingerile şi dorinţele „poporului“: credinţa puternică a Penelopei sau sacrificiul suprem al lui Moise („Şterge-mă din cartea pe care ai scris-o“).
Mi-am amintit aceste mituri văzând dezbaterea pentru alegerile prezidenţiale de la Palatul Cotroceni. Şi m-am gândit că, dacă acei oameni ar fi citit Odiseea lui Homer sau cartea Genezei, ne-ar fi oferit un alt spectacol decât cel de luni seară.
Poporul de azi nu mai vrea un „viţel de aur“, dar are încă în sânge credinţa Penelopei şi aşteptarea de la cei care-l conduc, anume: sacrificiul suprem pe care Moise era dispus să-l facă pentru poporul său.
