Ultimul eurobarometru al Parlamentului European este şocant: doar 46% din români cred, spune documentul, că apartenenţa la UE este un lucru bun, faţă de o medie europeană de 62%. Cu toate că străzile din satele României sunt asfaltate cu bani din fonduri UE. Cu toate că peste 3 milioane de români lucrează în UE şi-şi întreţin familiile lăsate acasă cu banii câştigaţi în ţările din vest. Cu toate că, graţie investiţiilor şi autohtone şi străine, salariile au crescut: de la 866 de lei de 2006, anul de dinaintea aderării, până la 4.400 de lei anul trecut, iar inflaţia a fost ţinută sub control, cu excepţia ultimului an. Cu toate că, în 2022, românii au cheltuit pe vacanţe în străinătate 7,2 miliarde de euro, contribuind la deficitul de cont curent cu 2,6 miliarde de euro, adică cu 10% din deficitul de cont curent de 26 de miliarde de euro.
Nu e curios? E plăcut să-ţi faci vacanţa de vară în Grecia, să vezi, într-un city break, Viena, Roma sau Parisul. Turbezi de furie că nu eşti în spaţiul Schengen, dar crezi că apartenenţa ţării tale la UE nu este bună.
Un fel de „Mal du siècle” s-a instalat în societate, deşi nu mai suntem în epoca romantismului francez al lui „Mal du siècle”, căruia nimeni nu reuşeşte să-i traducă sensul, pentru că, dincolo de cuvinte, se ascunde mereu un semnificat care poate fi greu ghicit.
Este în firea oamenilor să se uite cu nostalgie în urmă. „Unde sunt zăpezile de altă dată”? se întreaba Francois Villon acum 600 de ani (în „Ballade des dames du temps jadis”) şi nu se referea la zăpadă, ci la timpurile de altă dată, deşi când a scris „balada” care l-a făcut nemuritor în literatura franceza avea douăzeci şi un pic de ani. E ceva să ai nostalgia trecutului la 20 de ani.
Dar nostalgiile se moştenesc. Generaţia mea se întreabă unde sunt protestele la care participa împotriva lui Ion Iliescu. Generaţia de după noi se întreabă unde sunt protestele din 2018. Vorbim aici de oameni cărora le pasă spre ce se îndreaptă societatea în care trăiesc.
Povestea este că o societate se poate mobiliza în momentele de cumpănă - iar momentul 2018, care nu este departe, a dovedit-o. Dar societatea nu poate fi mereu pe picior de război. Desigur că este frustrant să-l vezi pe unul care a adoptat ordonanţa 13 din nou în careul de aşi ai puterii. De aici lehamitea.
Lehamitea înseamnă mai mult decât resemnare. Resemnat eşti în faţa „sorţii neîndurătoare”, cum scriu poeţii. Lehamitea este sila zilnică faţă de lucrurile sau societatea în care trăieşti.
Nu am inventat noi acest „Mal du siècle”, această lehamite. Pe la 1600, matematicianul german Freiherr von Leibniz susţinea că „trăim într-una din cele mai bune lumi posibile”. Voltaire îi răspunde, din Franţa, scriind un roman, „Candid”, în care, cu un umor greu de egalat în vremea lui, arată, fără a o spune, că nu era aşa.
Povestea este veche prin urmare. Iar nefericirea nu este a societăţii în care trăim, ci o moştenire genetică. Oamenii vor să fie fericiţi, dar se simt mai bine când sunt nefericiţi – desigur, o nefericire în abundenţă, căci o nefericire în sărăcie este atât de banală că nu are niciun haz.
Lucrurile, într-o societate, pot fi judecate în mai multe feluri. În primul rând trebuie să vezi de unde ai plecat şi unde ai ajuns (diacronie). Şi apoi să vezi cum stai în raport cu cel cu care te compari (sincronie).
România a plecat de la un salariu mediu net înainte de aderarea la UE (sfârşitul lui 2006) de 886 de lei şi a ajuns la 4.400 de lei, în 2022. Inflaţia cumulată în aceşti ani a fost de 59,3%. Câştigul salarial a crescut cu 440%, iar inflaţia cu 53%. Nu a crescut nivelul de trai? Nu e bună Europa? Desigur că veniturile sunt inegale, din păcate 1,3 milioane de oameni din 5 milioane de angajaţi câştigă salariul minim pe economie şi de aici exodul cumplit al forţei de muncă spre vest, care oferă salarii incomparabil mai mari.
Cu toate acestea. Cine nu a auzit de China? Cine nu a auzit de India? Cine nu a auzit de Rusia? Sau de Brazilia şi Argentina, care au echipe formidabile de fotbal? Şi, totuşi, ca venituri, PIB/capita în China, India, Rusia, Argentina, Brazilia este sub PIB/capita al României.
Desigur că pe nimeni nu-l interesează PIB/capita când îşi numără banii din portofel şi nimănui nu-i pasă că un rus sau un chinez trăieşte mai prost ca el. Dar astea sunt statisticile. Ruşii, chinezii, indienii trăiesc mai prost (statistic) decât românii, dar sunt cu toţii în G20. Nu e, fireşte, o mângâiere pentru un român. Nu e o mangâiere nici pentru un indian că ţara sa este în G20 de vreme ce trebuie să plece la mii de kilometri de casă ca să măture strazile din sectorul 2 al Bucureştiului şi să facă curat în Piaţa Obor.
