Nu am găsit în literatura războaielor un titlu mai cumplit decât acesta: „Banalitatea răului“. Hannah Arendt publică un eseu în 1963 sub titlul „Banalitatea răului: Eichmann în Ierusalim“. Editorul italian al cărţii schimbă titlul: „Eichmann în Ierusalim: un raport asupra banalităţii răului“.
În esenţă vorbim despre condamnarea la moarte a unui cumplit criminal nazist, Adolf Eichmann. Eichmann se ascundea prin Argentina, după terminarea războiului. Mossadul, serviciul secret al Israelului, l-a prins şi l-a prezentat justiţiei care l-a condamnat la moarte. A fost spânzurat. Există un film care descrie lungul proces al lui Eichmann. Dar Hannah Arendh nu pe asta ţinteşte în cartea ei. Ci pe ceea ce spune în titlu chiar: „banalitatea răului“.
Ce înseamnă asta? Răul, spune ea, devine, undeva, atât de comun încât va fi apreciat ca normă.
Germanii au apreciat drept „normă“ crimele din vremea lui Hitler. E adevărat că, în confortul caselor lor, nu vedeau şirurile de vagoane ce-i duceau pe alţii în locuri necunoscute. Dar le-au văzut, la final. Doar că plânsul, la sfârşit, este un plâns degeaba. Ruşii de azi aplaudă atacul asupra Ucrainei – 80% dintre ei sunt pentru război. Este ce spune Hannah Arendt în eseul ei: o banalitate a răului.
Ministrul de externe al Rusiei Serghei Lavrov susţine că Hitler era evreu sau ca avea rădăcini evreieşti. Şi că evreii sunt propriii lor duşmani – cei mai mari antisemiţi sunt evreii, spune el.
Banalitea răului. Lumea se obişnuieşte însă - şi lumea occidentală, şi cea rusă se obişnuiesc cu violenţa. Nimeni dintre noi, din generaţiile noastre, nu a mai trăit aşa ceva. Iar violenţa devine normă. Acesta este pericolul pentru noi toţi.
