După 60 de ani de la semnarea tratatului care a creat piaţa comună europeană, un pilon esenţial al Uniunii de astăzi, Europa asistă, în sfârşit şi deodată, la naşterea europeanului, a cetăţeanului care se identifică cu valorile continentale şi care este pregătit să lupte pentru visul unui destin comun.
Asaltul retoricii populiste asupra politicii mainstream pare să fi trezit forţele pro-europene din starea de noncombat în care se instalaseră de foarte mulţi ani. Steagurile Uniunii Europene au început să apară pe străzile Londrei, Parisului, Berlinului şi Bucureştiului. După eşecul candidatului de extremă dreaptă din Austria, euroscepticii olandezi au suferit recent o înfrângere care a demoralizat întregul edificiu eurofob de pe continent, observând că ceva s-a schimbat în structura electorală.
Europa începe să genereze emoţie, începe să devină iubită. Nu mai este văzută drept un schelet instituţional fără viaţă şi plin de automatisme născute din algoritmi străini de nevoile cetăţenilor. Fricile generate de imaginile de dinaintea Uniunii Europene, marcate de războie, sărăcie, vize, produse mai scumpe şi o cultură divizată au dus la erodarea puternică a impactului pe care îl aveau discursurile anti-europene.
Tocmai teama de război, pe fondul creşterii intensităţii ideilor protectţioniste şi a încurajării din partea unor politicieni a societăţilor închise, a făcut ca mare parte a publicului să reflecteze şi să conştientizeze cu adevărat că proiectul european este o construcţie instituţională concepută special pentru a face orice conflagraţie imposibilă.
Norman Angell, politician laburist, susţinea în cartea sa “Marea Iluzie”, apărută în 1909, că războiul nu mai are sens având în vedere interdependenţa economică la care s-a ajuns. Cu toate acestea, peste doar cinci ani începea Primul Război Mondial, iar vreme de patru ani, Europa este sfâşiată de cel mai violent conflict pe care îl văzuse până atunci. Într-adevăr, în 1914, comerţul mondial reprezenta peste o treime din întreaga economie globală, dar s-a dovedit că nu poate opri gloanţele, bombele şi gazele care inundau tranşeele europene. Relaţiile economice solide nu garantează evitarea oricărui război, pentru simplu fapt că aceste relaţii sunt extrem de volatile şi impredictibile, fiind condiţionate de multe altele decât simpla raţiune economică. Proiectul european, alimentat de ajutorul Statelor Unite prin Planul Marshall din 1948, a reuşit să armonizeze interesele şi instinctele a numeroase părţi de pe continent, a condus la o perioadă de pace nemaiîntâlnită şi a reconstruit o Europă plină de ruine şi sărăcie, generând un nivel de prosperitate record.
Tocmai prosperitatea care a consacrat Uniunea Europeană este în momentul de faţă unul dintre capitolele la care Bruxelles-ul are de mult de lucrat. În momentul în care creşterea economică este acaparată doar de cei din eşaloanele superioare ale societăţii, orice sistem politic începe să se clatine.
Politicienii eurosceptici speculează rezervorul de nemulţumire din partea celor care simt că au fost lăsaţi în urmă de schimbările recente din lume, fie că vorbim de efectele globalizării, ale automatizării forţei de muncă sau ale valului de imigranţi.
Ca răspuns, o mişscarea pro- europeană, alcătuită din partide provenite din familii diferite, ar putea să îşi asume lupta împotriva sărăciei şi pentru micşorarea prăpastiei inegalităţii veniturilor, adresându-se direct şi rapid problemelor pe care acei oameni le trăiesc zi de zi.
Lupta cu inegalitatea se poate transforma în laitmotivului Uniunii Europene,într-o nouă naraţiune cu care este nevoită deja să se prezinte în faşa cetăşenilor de pe continent. Spargerea barierelor care îi protejează pe câtţiva de concurenţa celor mai buni, dar fără resursele necesare pentru a se desăvârşi, duce la accelerarea progesului social.
În Marea Britanie pare că se conturează o mişscare politică pro-europeană, coagulată din mai multe direcşii ideologice, care se pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 2019. Probabil că cele două mari tabere care se vor confrunta de acum încolo nu vor mai fi conservatorii şi laburiştii, ci naţionaliştii, care vor promite menşinerea distanţării de Uniunea Europeană şi pro-europenii, a căror platformă se va axa şi va ţinti readerarea la Uniune.
Alegerea lui Emmanuel Macron , candidatul francez cu o platformă pro-europeană de centru, este văzută în momentul de faţă marea speranţă a relansării proiectului european. Doar după 7 mai, data la care vom cunoaşte câştigătorul fotoliului de la Palatul Elysee, Europa va începe să îşi dea seama pe ce cale o va urma.
Cu toate acestea, în Franţa sunt doar doi pro-europeni, Macron şi Hamon, în vreme ce restul plajei electorale este dominată de critici ai Europei, în fruntea căreia se află Marine LePen, cu o intenţie de vot în jurul a 25%, urmată de Jean-Luc Melenchon, creditat cu 15% în sondaje şi Nicolas Dupont-Aignan, cu 5%. Aşadar, chiar dacă Macron este marele favorit în acest moment, va trebui să coabiteze într-un mediu politic foarte fragmentat şi nu atât de pro-european pe cât şi-ar dori. Rămâne de văzut ce va propune Macron privind politicile europene, mai ales că unul dintre consilierii săi este Jean Pisani-Ferry, unul dintre cei mai importanţi economişti ai Franţei, care a susţinut restructurarea comună a datoriilor ţărilor europene după criza din 2007-2008. De asemenea, Benoit Hamon, candidatul Partidului Socialist, a venit cu o propunere privind federalizarea zonei euro, astfel încât să fie construită o instituţie ce va activa drept un parlament al celor 19 ţări care au adoptat moneda unică, rămânând de văzut dacă va fi preluată şi de Macron, mai ales că are nevoie de voturile lui Hamon în al doilea tur de scrutin.
Partidele mari din Franţa, republicanii şi socialişii, se pare că nu vor da niciun candidat pentru marea finală prezidenţială, aspect ce poate sugera că urmează o restartare a scenei politice din Hexagon după 7 mai. De altfel, nume importante din jurul partidelor mari s-au raliat în spatele lui Emmanuel Macron, fost ministru al economiei din partea Partidului Socialist în 2014, ceea ce ar putea însemna formarea unui nou partid important.
În Germania, Angela Merkel poate egala recordul lui Helmut Kohl, mentorul său politic, şi să câştige al patrulea mandat de cancelar. În faţa sa se va afla Martin Schulz, fostul preşedinte al Parlamentului European, care este văzut în momentul de faţă drept marea speranţă a socialiştilor germani.
Rămâne un teren politic accidentat în Europa, dar optimismul a revenit după o perioadă foarte lungă. Lupta între societăţile deschise şi închise va continua. Dacă libertatea şi toleranţa vor să prevaleze şi să definească societatea europeană în continuare, Uniunea nu trebuie să îi uite pe cei care se simt lăsaţi în urmă şi să devină un model de luptă împotriva inegalităţii.
