„Libertatea de acţiune a actorilor economici“, „decizii luate liber“, „concurenţa“, „formarea liberă a preţurilor“, o intervenţie rezervată a statului pentru a asigura un „cadru de funcţionare“, toţi aceştia sunt termeni pe care-i găseşti în orice manual care descrie o „economie de piaţă“.
La aproape 30 de ani de când România a abandonat economia etatizată, unii dintre noi încă se întreabă: este România o economie de piaţă? Are România nevoie de o astfel de economie?
A făcut carieră în epocă oful fostului premier Adrian Năstase care s-a plâns că ziariştii români au tradus „fără suflet“ un raport al Comisiei Europene care se referea la capacitatea României de a fi „o economie de piaţă funcţională“. Sintagma era şi curioasă pentru lumea de atunci şi greu de tradus pentru că întregul trebuia să fie „economie de piaţă funcţională“, capabilă să facă faţă „forţelor pieţei“.
România era economie de piaţă, spunea Comisia, dar a rămas în coadă de peşte dacă era şi „funcţională“. Sunt însă 16 ani de atunci şi pentru mulţi anii din urmă seamănă cu o întoarcere în timp în care statul tăia şi spânzura, bulversa decizii economice, răvăşea planuri business pentru ca la final toat lumea să se întrebe: ce-i această struţo-cămilă de societate?
Pentru că societatea are nevoie de răspunsuri, ZF împreună cu AOAR şi New Europe College organizează pe 28 martie o dezbatere din care trebuie să iasă clar un răspuns: pe ce drum vrem să o apucăm şi de ce, dacă ne numim o societate de piaţă, piaţa nu ne este în sânge?
