"Sur le pont d'Avignon..." îmi sună în cap un vers rebel, fără urmare, dintr-un cântec vechi, franţuzesc, traversând podul Agigei, în drum spre Clos des Colombes. Qu'est-ce que c'est, Clos de Colombes? Păi ce să fie? O poveste din Olimp. Cu zei? Cu zei, cu porumbei, cu un suflet de român furişat în trupul unei franţuzoaice din Champagne, chemată "acasă" de propriile-i rădăcini, vechi, uitate pe-aici de bunicul plecat, demult, în Franţa. "Nu mi-a vorbit de România. Nimic. Şi cu atât mai mult am vrut să fiu aici. Am ştiut că trebuie să fiu aici", îmi va spune Anne Marie Rosemberg. Şoseaua spre Mangalia e ca o pictură de frunze coapte; maro, galben, verde pal. Un Georges Braque, inspirat, într-o zi însorită de noiembrie.
Anne Marie Rosemberg s-a întors "acasă", ca după o vacanţă în Franţa. "Exact aşa. Eu nu sunt un expat care să-mi spun: hai şi eu în România să văd cum e - o fi bine, o fi rău. Eu am venit acasă, pur şi simplu!". În 2001, a venit prima oară şi i-a plăcut. În 2002, a cumpărat; în 2005, i-a dat drumul la treabă. Podgoria ei a înnobilat cinci hectare de pământ - defuncta fermă 5 a IAS-ului Mangalia -, în care a investit "decent", spune ea. "Acum îmi pare rău... Aş fi putut cumpăra mai mult", adaugă zâmbind.
Clos de Colombes - un fel de "domeniu al porumbeilor" - s-a cuibărit undeva între comuna 23 August şi staţiunea Olimp. Exact nu poate spune, însă, decât un localnic, fericit să facă praf cuminţenia străzii. "Franţuzoaica?! Da, tăticule, cunoaştem. A făcut frumuseţe. Dacă are bani, tati. Noi, na, bem aci, la non-stop o bere ca oamenii, n-avem nas..." îmi spune omul meu, oarecum maliţios, măsurându-mă cu interes.
"Vinde?!". Ridic din umeri nedumerit.
"Vrei să cumperi?" continuă omul să mă interogheze.
"Nu" spun.
"Păi atunci de ce-o cauţi?" Îi declar ce vânt m-aduce şi chipul omului se luminează. "Păi vezi, dacă nu vorbeşti. Zi aşa, tati! Uite cum faci: mergi spre Mangalia până la castel şi o faci la stânga. De acolo mai ai câteva sute de metri".
Salutul porumbeilor
Pe un capac de butoi vechi, prins în grilajul porţiilor deschise, scrie cu vopsea albă Clos des Colombes cu "b"-ul întors pe dos. O clădire veche, cu pereţii roşi de vântul sărat, prizonieră a viilor despuiate, un coteţ de porumbei, cam vetust şi aparent nelocuit, un rând de pergole fără misie, o fântână de bronz şi un restaurant primitor - inventarul domeniului. La orizont, peste aracii viilor, a "întâlnire" a hotelurilor, pe plajă. De ce aici?!
"Păi, am făcut stânga, în 2001 din şosea şi am intrat pe drumul spre Olimp, ca să ajung la plajă. Când am ajuns în dreptul ruinei, imaginea asta, cu clădirea veche pierdută în câmp, m-a fascinat. S-a suprapus în mintea, ori în sufletul meu peste o stare, o imagine veche, nevăzută, peste un gând. Am oprit, m-am plimbat pe câmp, de jur-împrejur; am simţit o linişte, o împăcare. Clar şi nedefinit. Şi mintea mea a hotărât, de la sine - aici e locul meu. Pur şi simplu. Şi câţiva porumbei albi au zburat deasupra, ca un semn".
Anne Marie Rosemberg, vorbeşte româna ca pe o muzică cu "o"-uri largi şi "r"-uri franţuzeşti. Dezvoltă câteva octave, de la tonul jos, ferm, hotărât, la modulaţii înalte, vivace. "Sigur că am ştiut ce vreau să fac. Până la urmă, m-am născut în Chapagne". Şi cu toate astea, întâi a făcut siderurgie. "Poate să fie un semn. Şi în România, siderurgia era bine cotată". Numai că a trecut razant pe lângă siderurgia românească în drum spre America. "Nu m-am împăcat cu meseria asta, ce să fac?! Şi atunci am făcut jurnalism cu specializare în vin". Din America, s-a întors în Franţa apoi, la un an, în România, pentru prima dată. "Ştiam că aici voi rămâne".
"Am venit să caut un loc pentru suflet"
"O mai spun, ca să fie limpede. Eu n-am venit în România din întâmplare, am venit ca să caut un loc pentru suflet şi să mă aşez pentru tot restul vieţii mele". Spune ea, la fel hotărât, şi astăzi, după 10 ani. "A, sigur, am ştiut că voi face o podgorie, undeva pe litoral, dar habar nu aveam unde. Mai aproape de mare, mai departe... Nu aveam plan de afaceri. Nimic-nimic". Din boxele prinse pe pereţii restaurantului, acolo unde Anne Marie Rosenberg îmi spune povestea vieţii ei, curge fără încetare muzică franţuzească.
"Nu m-a interesat, nicio secundă, ce se spunea rău despre România. Bunicul meu a fost român, dar nu mi-a vorbit despre România. Când eram, însă, foarte mică, fratele lui a venit în Franţa şi a stat un an. Atunci s-a întâmplat ceva. El mi-a dăruit suflet". Au trecut anii, a trecut comunismul, au venit copiii. "N-am putut ajunge aici până în 2001. Dar când am hotărât să-mi schimb viaţa, totul s-a întâmplat cât se poate de firesc, de natural. Am venit pur şi simplu în ţara mea. În sufletul meu a existat mereu certitudine că voi reveni în România, ca să repun rădăcinile familiei".
"Stau aici, cu copiii mei - via şi vinul"
Din 2005, Anne Marie munceşte pe domeniul ei aproape fără întrerupere. "Doar iarna, după sărbători, în ianuarie, am o lună liberă. Atunci nu se munceşte la vie. Mai plec în Franţa, pe la rude. În rest stau aici cu copiii mei, viţa şi vinul şi cu oamenii minunaţi cu care lucrez". Apoi îmi spune că fiul său vine cu mare plăcere în România, acum doar în vacanţe. "Aici e casa lui. E locul lui" spune ea. O întreb dacă nu o sperie iarna, zăpada, nostalgiile. "Deloc. E minunat aici iarna, peisajul e superb. Avem net, vin, mâncare. Totul e perfect", spune fără să şovăie.
"Nimeni nu-i perfect"
Şi totuşi, sunt lucruri care nu-i plac în România. "Sistemul de sănătate e prost; bacşişul e ceva nedemn, educaţia în şcoală lasă de dorit. Apoi banii de la UE. Dacă am fi în stare să-i luăm ar fi extraordinar. În turism trebuie investit. Litoralul are un potenţial extraordinar. Eu sper ca, în cîţiva ani, să fie bine, să treacă şi criza". O criză care i-a dat mari bătăi de cap. "Din 2008, când am început să producem vin, când am terminat de construit restaurantul şi hanul, a venit criza. Ăsta a fost norocul meu. Dar nu mă plâng. O să fie bine". Spune că vinul ei este deja recunoscut în ţară şi afară. "Nu fac mult vin, - sub 10.000 de sticle - dar este recunoscut şi apreciat". O întreb dacă se simte realizată, împlinită. "Depinde cum o iei. Dacă vorbim de suflet, sunt foarte împlinită; dacă vorbim de afacere, mai sunt ani până acolo".
"Trebuie să rămână şi puţin mister"
Şi totuşi, de ce iubeşte Anne Marie Rosemberg România?! "O iubesc. Dar trebuie să rămână şi un mister. Şi pentru noi şi vizavi de alţii. E ceva ce nu putem explica, nu putem defini. De ce? Încă nu am un răspuns. Dacă îl găsesc, am să vi-l spun".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
