Cea mai îndrăzneaţă definiţie a „credinţei“ o dă Pavel, apostolul din urmă al lui Isus. Spune el: credinţa este încrederea nezdruncinată în lucurile care nu se văd. Definiţia aceasta absurdă pentru mulţi şi pentru mine între ei capătă sens când, din toate lucrurile văzute, se alege puţinul.
A crede şi a avea încredere au acelaşi etimon latin.
Când eram mic construiam cuşti pentru porumbeii mei şi niciodată nu o să ştiu de ce puneam pasiune într-un lucru aşa de neînsemnat.
Când am mai crescut, credeam că am descoperit ceea ce nimeni nu ştiuse înaintea mea: anume că eu, de fapt, nu exist şi că sunt o plăsmuire a propriei mele minţi. Până am pus mâna pe cărţi şi-am citit că alţii, cu mii de ani înaintea mea, gândiseră la fel ca mine.
Aveam un dumnezeu al meu, neînsemnat, cu care mă certam seara când răsărea luna lui şi cu care mă împăcam dimineaţa când apărea soarele despre care eu credeam că e făcut de cineva pentru mine. A mers o vreme până am citit ceea ce doar eu credeam ca ştiu: „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja“.
„Priveste-ţi mâinile şi bucură-te că ele sunt absurde!“
De ce avem nevoie să credem?
Sunt ziarist şi întreb pe cutare, pe cutare. Dar ce credeţi despre... x, despre y. Ah... spunea ea/el, piaţa... încrederea. Da, încrederea poate sălta o piaţă şi lipsa ei o poate distruge. Aşa cum credinţa sau lipsa ei poate sălta dumnezei şi-i poate distruge. De ce au murit dumnezeii vechii Grecii sau ai vechii Rome?
Încrederea şi credinţa sunt substantive care au acelaşi etimon latin, spuneam. A te încrede într-un dumnezeu al pisicilor şi a avea încredere în bursa de la Bucureşti nu comportă niciun risc diferit dacă nu investeşti în niciunul.
Tocmai că viaţa ne obligă să facem zilnic pariuri, ne obligă, paradoxal, să şi credem. Trebuie să credem că mâine va fi bine.
Viaţa noastră este o pânză albă pe care noi adăugăm, zi de zi, dumnezei ascunşi în inima noastră. Fără credinţă şi încredere nu există nimic. Dar îţi trebuie curaj să crezi în lucrurile care nu se văd, cum spune Pavel.
În vremurile vechi, spun legendele, pe porţile lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar) între munţii Calpe şi Abila, era scris: „Nec plus ultra“. Hercule , cu mâinile lui ar fi scris aceste cuvinte. Până aici, dincolo lumea se sfârşeşte. „Nec plus ultra.“ Hercule nu a avut încredere în lucrurile care nu se văd. Dar ceilalţi au avut.
