Costul creditului pentru persoane fizice şi companii nu ar trebui legat de dobânda la care se împrumută băncile între ele pentru că este nerelevantă faţă de relaţia bănci- client, aşa cum se propune în pachetul de modificare a Ordonanţei 114.
Pentru a reflecta într-adevăr relaţia bancă - debitori persoane fizice sau juridice, costul creditului ar trebui legat de o medie a dobânzilor oferite de bănci la depozite pentru persoane fizice sau juridice. În acest moment, costul creditului este legat de Robor, care reprezintă o medie a cotaţiilor dobânzilor OFERITE de bănci unele altora la depozitele pe o zi, două zile, o săptămână, 3 luni, 6 luni şi 12 luni.
Ministerul Finanţelor propune ca Robor să fie înlocuit cu dobânda medie de tranzacţionare, ponderată cu sumele împrumutate. Însă această dobândă medie a tranzacţiilor va fluctua foarte mult în situaţia în care o bancă sau alta va avea „foame de lichidităţi” conjuncturală.
În aceste condiţii, de ce persoanele fizice sau companiile să depindă de eventuala volatilitate a dobânzilor de pe piaţa bancară? Corect ar fi ca dobânzile la credite să crească sau să scadă în funcţie de contextul general al pieţei determinat de evoluţiile macroeconomice.
Dacă este un context inflaţionist, cu dobânzi în creştere, atunci acestea se vor reflecta şi în dobânzile oferite de bănci la depozite pentru populaţie şi companii, astfel încât costul general al creditului va creşte. În acelaşi timp însă, într-un context inflaţionist cresc şi salariile, deci posibilitatea debitorilor de a achita rate mai mari la credite.
În acest fel se acoperă şi anomaliile din sistem când deşi există exces de lichiditate, adică soldul depozitelor este mai mare cu 25% decât al creditelor, dobânda la tranzacţiile dintre bănci este în creştere pentru că depinde de situaţia particulară a anumitor bănci.
Dacă este exces de lichiditate şi marile bănci oferă doar 1% dobândă la depozitele pe 12 luni pentru că nu au ce face cu banii, de ce Robor şi dobânda la tranzacţii este la 3,5% sau mai mult? De ce băncile acceptă să plătească altor bănci 3,5% şi nu plătesc populaţiei sau companiilor 2,5-3%, ci doar 1%, sub inflaţia de 3,5%?
Aici este un mare semn de întrebare. Sigur că un răspuns poate fi dat de faptul că unele bănci au lichiditate în exces, iar altele suferă de lipsă de lichiditate. De ce să plătească atunci toţi cei 6 milioane de debitori persoane fizice şi 200.000 de companii mai mult la creditele legate de Robor sau de dobânda la tranzacţiile interbancare dacă pe de altă parte acestea nu primesc mai mult la depozite, în medie?
De fapt, poate că ar fi cel mai corect ca în contractele de credit indicatorul neutru de care să fie legat costul creditului - Robor, dobândă la tranzacţii sau dobândă medie la depozite - să fie lăsat la alegerea clientului. Iar băncile să fie doar obligate să ofere aceste posibilităţi de legare a costului creditului de diverşi indicatori de referinţă.
Introducerea Robor-ului în calculul costului creditului, după modelul Libor pe pieţele externe, a avut o raţiune faţă de media tranzacţiilor. Chiar dacă nu se fac tranzacţii la dobânzile anunţate pe care băncile trebuie să le menţină cel puţin 15 minute într-un interval dat de timp, numai simplul fapt că băncile sunt obligate să tranzacţioneze la aceste dobânzi în situaţia în care primesc oferte sau cereri înseamnă un angajament care le determină să fie în piaţă cu aceste dobânzi.
Ca şi orice alt preţ, preţul banilor este dat de cerere şi ofertă. Dar dacă este vorba de rata medie a tranzacţiilor sau de Robor calculat ca medie a dobânzilor afişate, acestea sunt determinate de relaţia între bănci, deci de o cerere şi ofertă de pe altă piaţă decât cea relevantă.
În cauză este piaţa banilor plasaţi între bănci şi persoane fizice şi companii. Aici este preţul relevant. Actuala schimbare nu va face decât să înlocuiască un reper artificial cu alt reper artificial în costul creditului pentru populaţie şi companii.
sorin.pislaru@zf.ro
