Ministrul de finanţe Florin Cîţu a spus recent că va merge în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru aprobarea strategiei antievaziune fiscală în 2020.
Iniţiativa este corectă. Ministrul trebuie să meargă şi să propună o colaborare între două instituţii care astăzi comunică prea puţin: Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi Poliţie, aflată în subordinea Ministerului de Interne.
Măsurile de diminuare a evaziunii fiscale se îndreaptă acum, în mod ineficient, în primul rând către companii, adică spre procesul de creare a valorii. Însă ar trebui să se îndrepte spre procesul de „descărcare“ a valorii.
Evaziunea se observă cel mai uşor atunci când nivelul activelor acumulate depăşeşte cu mult posibilităţile financiare legale. Ideea este să muţi perspectiva de la analiza fluxurilor la analiza stocurilor.
Cu alte cuvinte, în loc să încerci să prinzi peştii în Dunărea care curge cu 2.000 m3/secundă, mult mai uşor îţi pui plasele în Deltă, în gropile de crapi.
Toată suveica de firme create pentru evaziune la TVA, de exemplu, sau dezvoltarea de complexuri rezidenţiale pe persoană fizică se vede în final în active achiziţionate de actorii evaziunilor: hanuri de case, maşini de peste 50.000-100.000 de euro, investiţii realizate peste noapte fără justificări valabile.
Aici este rolul Poliţiei. Poliţistul de proximitate, care face rond zi de zi într-un cartier, ştie cel mai bine cine şi ce „învârte“. Astăzi, nu are nicio obligaţie şi nici impulsul de a da mai departe aceste informaţii pentru a fi procesate la nivel superior.
Însă printr-o colaborare instituită de la cel mai înalt nivel, din CSAT, aceste informaţii ar trebui să ajungă la departamentele ANAF responsabile.
Datele astfel puse cap la cap imediat vor conduce către anomalii: proprietari de active de milioane de euro care au în acte firme cu zero cifră de afaceri.
Sau nu au deloc firme, fiind pur şi simplu „săgeţi“ pentru cei care aranjează lucrurile în spate.
Năvodul trebuie întins „la vărsare“, unde operaţiunile ilicite se transformă în active.
Într-una din piesele care se joacă astăzi la Teatrul Naţional, a cărei acţiune se desfăşoară în anii ’70 în Franţa, proprietarul unui apartament din centrul Parisului îşi acoperă un tablou scump de câteva sute de mii de franci când ştie că va primi vizita unui inspector fiscal.
În România, inspectorii fiscali nu ies din birou, deşi au la rândul lor, ca şi poliţiştii, arondat câte un cartier.
Oamenii se uită cât de bine merg trenurile în Franţa sau în Germania şi ce reţea de autostrăzi există în aceste ţări, dar mai puţin se gândesc cât de bine puse la punct sunt metodele de investigaţie fiscală din Occident.
Astăzi, din acest punct de vedere, în România este vestul sălbatic. Nimeni nu este întrebat de activele care diferă flagrant faţă de veniturile obţinute.
Mai pune această problemă din când în când Agenţia Naţională de Integritate, dar numai pentru angajaţii la stat.
Rolul acesta trebuie să fie preluat de fapt de ANAF. Unii vor spune că nimic nu se poate face până nu se introduce o declaraţie iniţială de active – case, conturi, maşini, terenuri – care să fie apoi dată în fiecare an şi comparată cu fluxul de venituri din anul respectiv.
Neexistând această declaraţie iniţială, cei întrebaţi de sursa finanţărilor pot spune pur şi simplu că au găsit banii îngropaţi în grădină.
Însă pentru specialiştii ANAF, fiecare avertisment nu este decât un început pentru a merge înapoi „pe firul apei“ spre sursa banilor. Şi abia apoi vor apărea şi suveica la TVA şi munca la negru din construcţii. De aceea există guvern sau CSAT: pentru ca ministerele să se pună la masă şi să găsească soluţii. De unde salarii şi pensii dacă pentru reducerea evaziunii se lucrează doar din birou?
sorin.paslaru@zf.ro
