♦ Cu mai mulţi ani în urmă, preşedintele Cehiei, într-un interviu pentru ZF, se mira: Eu, spunea el, nu înţeleg cum de România are 9 milioane de oameni activi (18-64 de ani) şi doar 4 milioane şi ceva de oameni care muncesc. Restul ce fac?
Restul? Restul muncesc în străinătate şi contribuie la sistemul de pensii din Italia şi din Spania, de unde vor şi primi pensia, alţii „sunt PFA” şi plătesc puţin statului din veniturile lor, pentru că legea le permite sau pur şi simplu, trag mâţa de coadă, cu un ciubuc de ici-colo. Dacă vezi statisticile, însă, realitatea este crudă: România este ţara cu cei mai puţin contributori la sistemul public de pensii din UE. Nu că nu ar fi în multe privinţe pe ultimul loc, dar aici povestea este mult mai amară. Pentru că, după 30 de ani de capitalism postcomunist, România trebuie să se pregătească pentru o nouă generaţie de cerşetori – pensionarii din generaţia „decreţeilor” care vor avea pensii de mizerie – o dată pentru că nu au contribuit pentru că nu le-a păsat, crezând că moartea este departe, a doua oară pentru că au fost înşelaţi de angajatori, a treia oară că statul s-a comportat nepăsător cu cetăţenii săi.
În România sunt 1,5 milioane de joburi la negru, sunt 500.000 de PFA-uri care plătesc minimul posibil bugetului statului. Astfel, se face că veniturile statului din taxe şi impozite sunt la 27% din PIB, faţă de o medie a UE de 40%. Oameni care au 2000-3000 de euro salariu/lună nu plătesc impozit pe venit, dar îl plătesc cei cu venitul minim pe economie, de câteva sute de euro. Unde este dreptatea socială – dincolo de orice doctrină? Astfel, economia se mută în zona gri. Iar bugetul trebuie să plătească pensii şi salarii, să facă autostrăzi, să construiască spitale şi şcoli publice. Cu ce? Când un sfert din cheltuielile statului sunt din împrumuturi. O treime din bugetul public de pensii este alimentat din bugetul de stat, adică din taxe şi impozite şi nu din contribuţii, cum ar trebui. După 30 de ani de capitalism.
