„Nu ştiu nimic de părinţii mei din Mariupol, dacă sunt vii sau dacă sunt morţi. În Mariupol sunt tăiate comunicaţiile, am înţeles că şi apa, curentul, gazele. Nu am mai vorbit cu ei de pe 2 martie”, spune Elizabeth, 32 de ani, fostă profesoară de limba engleză în Odessa, de origine din Mariupol, acum în trecere prin România în drumul spre Varşovia. Este unul dintre refugiaţii ucraineni găzduiţi temporar în Gara de Nord, cea mai mare gară din România, care îndeplineşte acum şi scopul de popas pentru mii de oameni care fug de războiul din Ucraina.
„Suntem optimişti, sperăm să se termine războiul şi să ne întoarcem în Ucraina”, adaugă mătuşa ei, o femeie în jur de 60 de ani, cu ochelari de soare şi un hanorac pe care scrie „I love Paris”.
La jumătatea lunii martie 2022, în Gara de Nord din Bucureşti, probabil cea mai cunoscută gară din România, este o adevărată desfăşurare de forţe. În jur de 400 de asistenţi sociali, traducători, voluntari, pompieri, medici, jandarmi, poliţişti ajută miile de refugiaţi care ajung acolo, fie cu trenul, fie cu autobuze. Pentru cei mai mulţi, destinaţia finală este Occidentul.
Ucrainenii care ajung sunt preluaţi de traducători şi voluntari, care îi îndrumă către sălile de aşteptare. Sălile de asemenea sunt pline de voluntari. Pe mese sunt alimente, apă, ceai şi cafea, chiar şi prăjituri, orice ar putea avea nevoie refugiaţii ucraineni.
„Refugiaţii sunt preluaţi de pe peron de către voluntari şi translatori şi, în funcţie de specific, sunt distribuiţi pe săli: mame şi copii, două săli, iar pentru persoanele fără copii avem alte săli, pentru a fi cazaţi şi transportaţi. Mamele şi copiii încercăm să-i cazăm în cămine, camere, unde există grup sanitar”, spune, reporterului ZF, Mihai Iacoboaia, şeful serviciului urgenţe din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Primăriei Bucureşti (DGSAMB).
Suntem în sala de aşteptare destinată mamelor cu copii. Pe lângă mamele şi copii care s-au trezit din casa lor din Ucraina în Gara de Nord din Bucureşti fugind de război spre vest, sunt şi căţei şi pisici, pentru care voluntarii au amenajat un cort special cu mâncare pentru animale de companie şi alte produse necesare acestora.
Coordonatorul acţiunii mă cheamă pentru a mă pune în legătură cu un traducător care mă poate ajuta să conversez cu refugiaţii ucraineni. Traducătorul, moldovean vorbitor de limbă rusă, mă roagă să mai aşteptăm puţin, până când ies alte echipe de jurnalişti TV din sală, pentru a mai elibera din presiunea care este pusă de camerele de filmat. Jurnaliştii nu sunt din România, ci din Mexic, care a trimis un efectiv militar şi de jurnalişti pentru a-şi repatria cetăţenii din Ucraina.
În timp ce aşteptăm, doi români încearcă să intre în sala de aşteptare, dar sunt opriţi de poliţistul local, care îi îndrumă spre centrul de vaccinare, pentru a aştepta trenul acolo.
Intrăm şi traducătorul mă conduce la o familie. Elizabeth, ucraineanca în vârstă de 32 de ani, împreună cu cele două mătuşi ale sale, se arată dispuse să împărtăşească din experienţa lor.
„Suntem foarte recunoscători şi vrem să mulţumim românilor şi guvernului României pentru sprijinul pe care l-am primit. Un mare mulţumesc şi plecăciuni”, spune una dintre mătuşi în ucraineană, iar Elizabeth traduce, ea fiind profesoară de engleză.
„Ce plănuiţi să faceţi mai departe?”
„În seara asta plecăm spre Polonia. Locuiam în Odessa, dar am copilărit în Mariupol. Nu ştiu nimic de părinţii mei din Mariupol, dacă sunt vii sau dacă sunt morţi. În Mariupol sunt tăiate comunicaţiile, am înţeles că şi apa, curentul, gazele. Nu am mai vorbit cu ei de pe 2 martie”, spune Elizabeth.
Ea vrea să încerce să lucreze ca bonă în Varşovia sau să încerce un alt post de muncitor necalificat. Familia aşteaptă un tren diseară care o va duce gratuit în Polonia. A venit din Odessa în România prima dată, oraşul fiind mult mai aproape de graniţele României.
În afara sălii, lângă cortul DGASMB, abundă de oferte ale transportatorilor pentru diferite destinaţii: Istanbul (150-160 de lei), Germania (100-130 de euro), Ungaria (80 de euro), Austria (100 de euro). Nu ştiu dacă aceste locuri vor fi „acasă” de acum.
„Aş prefera să mă întorc în Ucraina. Acasă este cel mai bine.”
Refugiat ucrainean sună la unul dintre numerele afişate pentru transport în Turcia, Germania, Ungaria sau Austria.
Asistenţa Socială de la Primăria Bucureşti a instalat corturi pentru cazarea temporară a refugiaţilor ucraineni.
