Marţi după-amiază, 1 martie 2022, într-unul din căminele studenţeşti din Bucureşti este o forfotă ieşită din comun. De obicei liniştit şi cu holurile goale, acum abia îţi puteai face loc printre oamenii din holul de la intrare. Căminul Fundeni al Universităţii din Bucureşti a primit prima tură de refugiaţi ai războiului din Ucraina, majoritatea studenţi şi profesori din alte ţări – India, Nigeria, chiar şi Bulgaria – în tranzit spre casă.
Lângă o masă încărcată cu borcane de zacuscă, conserve, borcane cu dulceaţă, săpun, pastă de dinţi şi o bere Skol la PET, studenţii străini le povestesc studenţilor din Bucureşti cum nu vor uita niciodată sirenele care răsună de aproape o săptămână în Ucraina. Interlocutorii străini sunt printre cei norocoşi, pentru că în afara stresului de a auzi sirene nu s-a întâmplat nimic în oraşul ucrainean Ternopil, de unde au venit ei. Ternopil, care se află la 3 ore de Liov, este un oraş de puţin peste 200.000 de locuitori din Vestul Ucrainei.
Uşa căminului se deschide din nou şi de data asta intră doi tineri mai puţin norocoşi. George, student nigerian şi Marina, iubita lui ucraineancă. George şi Marina vin din Cerkasî, un oraş de 280.000 de locuitori din centrul Ucrainei, între Donbas şi Kiev. Studenţii români îmi spun că Marina este singura ucraineancă, pentru că prima tură de refugiaţi este compusă în cea mai mare parte de studenţi din alte ţări, care vor sta o zi sau două, iar apoi vor pleca spre ţara natală.
„Cum ai trăit aceste zile, până să vii în România?”
Nu ştie foarte bine engleză şi se uită întrebătoare la iubitul ei, care traduce conversaţia mai departe: „Cinci zile nu am putut dormi decât ziua, pentru că noaptea era un sunet infernal de rachete şi avioane”, traduce George vorbele Marinei în ucraineană. „Cinci zile am stat în beci aşteptând să murim.”
În mână are un iPhone. Este angajata unei bănci din Ucraina şi acum lucrează remote, din România. Pe 23 februarie, Marina s-a pus la somn cu gândul că o va trezi alarma de la iPhone-ul ei, ca să se pregătească de o zi normală la jobul la bancă. În schimb, în dimineaţa zilei de 24 februarie 2022 s-a trezit în zgomot de sirene de război.
„Au început să sune sirenele şi m-am uitat la telefon. Avem un grup de la muncă pe Whatsapp şi toţi colegii întrebau dacă şi la noi se aud sirene. Nu am ştiut la ce să ne aşteptăm, apoi au început să se audă rachete şi avioane de luptă. Ne-am îngrozit.”
Din fericire, Cerkasî nu a fost atacat, însă rachetele cu destinaţia Kiev au zburat pe deasupra oraşului încă din 24 februarie.
„În prima zi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancomat să scot cash. Era plin, cozi la bancomate, iar magazinele erau pline de asemenea. Toată lumea căuta apă. Până la finalul zilei s-au golit magazinele”, povesteşte George, iubitul Marinei.
În jurul nostru, studenţii români ascultă curioşi conversaţia.
„Cum a fost drumul până în România, cum aţi venit?”
„Cu maşina”, răspunde George. Se uită la ea şi adaugă: „Ea nu a vrut să vină, nu a vrut să îşi lase familia acolo. Am rugat-o să vină, pentru că viaţa e importantă. Nu a vrut, a plâns, a vrut să rămână cu familia, pentru că ei nu au vrut să plece.”
Restul întrebărilor îmi rămân în gât, iar cei doi pleacă spre camera lor, de la etajul patru al căminului. La parter, în sala de lectură, este amenajată o cameră de dormit, unde au fost cazaţi 4-5 oameni.
Universitatea din Bucureşti a pus la dispoziţia refugiaţilor din Ucraina 300 de locuri de cazare în cămine şi alte clădiri. În căminul Fundeni au fost 17 locuri alocate, dar, aşa cum povesteşte rectorul Marian Preda, nicio persoană nu a fost lăsată la uşă: „La căminul Fundeni, unde erau anunţate ca disponibile 17 locuri, în loc de 17 studenţi indieni, şoferul autobuzului i-a lăsat de dimineaţă pe toţi cei 47 de studenţi (din diverse ţări), pe care îi avea în autobuz. Au fost primiţi cu toţii în cămin. Spre lauda lor, studenţii români din căminul Fundeni s-au mutat câte 3 în camere de 2 şi au disponibilizat camere pentru toţi studenţii străini neanunţaţi.”
Între timp, numărul celor care au primit refugiu în căminul Fundeni se ridică la peste 60.
Un student bulgar, amuzant, uşor grăsuţ şi foarte carismatic îmi spune într-o engleză cu accent nigerian (de 5 ani are coleg de locuinţă un student din Nigeria) să ieşim la o ţigară. Este student la medicină în Ucraina şi acum ar fi terminat al cincilea an din cei şase de şcolarizare. În Bucureşti, în seara primei zile de primăvară, se aşază prima zăpadă din acest sezon rece.
„Îţi poţi imagina, frate, cum este ca astăzi viaţa să fie normală, într-o ţară normală, similară cu România, iar mâine să trebuiască să fugi de acolo, să abandonezi tot ce ai avut şi să iei viaţa de la capăt în altă parte?”
„Nu, nu îmi pot imagina.”
