Robert Schuman s-a născut în 1886 în Luxemburg, însă a dobândit cetăţenia germană când regiunea în care locuia a fost anexată de Germania. În 1919, după Primul Război Mondial, a devenit şi cetăţean francez, când regiunile Alsacia şi Lorena au fost restituite Franţei.
Înainte Primul Război Mondial, a studiat economia, dreptul, filosofia politică, teologia şi statistica la universităţile din Bonn, Berlin, Munchen şi Strasbourg, unde a obţinut o diplomă în drept cu cea mai înaltă distincţie. Neputându-se înrola în armată din motive medicale, a devenit activ în spaţiul politic, urmând să îşi înceapă cariera de după război ca membru al Parlamentului Francez.
În 1939, la începutul celei de a doua conflagraţii mondiale, Schuman era ministru adjunct în guvernul francez. A fost un membru activ al rezistenţei franceze din timpul războiului, reuşind cu greu să scape de deportarea în lagărul de concentrare de la Dachau din Bavaria. A rămas ascuns timp de trei ani în zona „liberă” a Franţei, fiind dat în urmărire contra unei sume de 100.000 de mărci. De asemenea, a refuzat invitaţia generalului de Gaulle aflat în exil în Anglia, dorind să rămână împreună cu francezii ocupaţi de nazişti.
După război, Schuman a ocupat o serie de funcţii cu nivel înalt, devenind pe rând ministru al finanţelor, prim-ministru, ministrul afacerilor externe şi ministru al justiţiei. În plus, Schuman a fost unul dintre cei mai importanţi negociatori în ceea ce priveşte crearea unor tratate şi iniţiative precum Planul Marshall – primul plan de reconstrucţie a Europei conceput de SUA, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Consiliul Europei – cea mai mare organizaţie în materie de drepturi ale omului de pe continent. Astfel, Schuman punea treptat baza unificării Europei.
Una dintre cele mai mari dorinţe ale lui Schuman a fost ca războiul să devină „nu doar de neconceput, ci practic imposibil”, având să îşi facă simţite gândurile prin declaraţia care îi poartă numele, în care le-a propus Germaniei şi celorlalte state europene să conlucreze pentru unificarea intereselor economice.
Prin „Declaraţia Schuman” din 9 mai 1950, s-a propus lansarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate comună. Cooperarea avea să fie concepută în ideea creării unor interese comune la nivelul ţărilor europene, fapt ce va conduce la o integrare politică treptată – condiţie indispensabilă pentru o relaţie sănătoasă între state.
La scurt timp după ce a rostit celebrul discurs, cei şase fondatori ai Uniunii – Germania de Vest, Franţa, Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg şi Italia – aveau să semneze Tratatul de la Paris, prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), organizaţie fără precedent pe teritoriul continentului.
În 1958, Schuman a devenit primul preşedinte al instituţiei care a precedat Parlamentul European, organismul cu puteri legislative al UE. După ce şi-a părăsit funcţia, Parlamentul i-a acordat titlul de „părinte al Europei”, iar ziua în care a prezentat faimoasa declaraţie a fost declarată „Ziua Europei”. De altfel, pentru a onora munca de pionierat în ceea ce priveşte Visul Europei Unite, zona din Bruxelles unde îşi au sediul mai multe instituţii ale Uniunii Europene îi poartă numele.
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.”
