Două evenimente importante au marcat această săptămână: semnarea de către guvern a unui acord pentru producţia de pulberi pentru muniţie cu gigantul german Rheinmetall, care presupune o investiţie de 500 de milioane de euro pentru o fabrică care va avea 700 de angajaţi, şi situaţia Liberty Galaţi, fostul Sidex, cel mai mare producător de oţel din Europa de Sud-Est, care pe zi ce trece se împotmoleşte tot mai mult.
Dacă la acestea se adaugă vizita secretarului general al NATO Mark Rutte şi organizarea la Bucureşti a NATO- Industry Forum, cel mai important eveniment anual al cooperării industriale între firmele de armament din spaţiul euroatlantic şi statele NATO, o întrebare apare imediat.
De ce statul român nu ar fi putut gândi o soluţie pentru Sidex într-o formulă combinată cu investiţia în fabrica de pulberi, având în vedere interesul germanilor de a produce local pentru livrare în regiune? Pentru viitor, pentru maşini de luptă sau muniţie, nu trebuie şi oţel, trebuie numai „praf de puşcă“? ThyssenKrupp, cel mai mare producător german din siderurgie, în mod sigur mare furnizor al Rheinmetall, nu ar putea fi interesat de Sidex? Sau un alt mare producător de oţel din Germania? De ce Guvernul României, atunci când negociază parametrii unei investiţii, mai ales când e evident interesul unei părţi, nu poate să pună pe masă şi iniţiative din propriul interes?
Chiar dacă în acest caz sunt informaţii că şi alte ţări din Est au fost interesate de această investiţie, iar România a câştigat, atuurile ar trebui jucate.
Germania are istoric mare interes pentru România, iar în prezent acesta este mai ales în energie. La un forum de afaceri germano-român de acum câţiva ani, miniştrii români de economie, de finanţe, al energiei, erau flancaţi pe scenă de şefii marilor companii germane, dar nici o companie cu capital românesc nu era prezentă.
Nu putem ca ţară să găsim soluţii de dezvoltare dacă nu gândim integrat -energie, oţel, pulberi pentru muniţie - , adică dacă nu identificăm şi obiectivele noastre şi apoi să găsim soluţii pentru atingerea acestora, nu numai să răspundem la obiectivele altora. Nu se poate ca găsirea unei soluţii pentru siderurgia românească să nu fie un obiectiv pentru Guvernul României şi ar trebui la un moment dat schimbată paradigma la Bruxelles şi asimilat faptul că un astfel de obiectiv industrial este important pentru Uniunea Europeană ca întreg economic şi nu numai pentru România.
Această viziune fragmentată, în care fiecare ţară trebuie să se descurce, nu face deloc bine Uniunii Europene. Enrico Letta, invitatul special la Gala ZF din zilele următoare, a rămas uimit când s-a dat jos din avion şi a încercat să parcurgă şi cu trenul zecile de oraşe europene pe care le-a vizitat pentru scrierea raportului său, că nu există o reţea de trenuri de mare viteză între capitalele Europei.
Nu există între capitalele de la Vest, ce să mai vorbim de cele de la Est. Letta a constatat ceea ce Ziarul Financiar a subliniat deja de ani de zile: Comisia Europeană ar trebui chemată să facă ea însăşi un high-speed train de la Calais (extrema vestică) la Constanţa (extrema estică) şi de la Palermo la Stockholm, pe baza tehnologiilor trenurilor de mare viteză din Spania, Italia sau Franţa, şi să nu aştepte ţările de pe traseu să se ocupe. Pentru că asta înseamnă fragmentare, înseamnă lipsă de coordonare şi în cele din urmă obiective neatinse.
Confruntată cu războiul de la Est şi pierderea de competitivitate în faţa SUA şi a Chinei, UE parcă s-a trezit dintr-un somn adânc şi acum s-a apucat în primul rând de investiţii în înarmare. De fapt, în infrastructură, care poate fi folosită şi civil şi militar, şi înarmare. Dacă priveai ieri sutele de oficiali ai NATO şi reprezentanţi ai complexului militaro-industrial euroatlantic de la NATO Industry Forum desfăşurat la un hotel din Bucureşti, cu carneţelele deschise şi negocieri aprinse între oameni în uniformă şi civili, parcă te-ai fi transportat în timp în cartea „Athénée Palace“ de R.G. Waldeck, corespondenta revistei americane Newsweek la Bucureşti în perioada
1940-1941, care descria febra pregătirilor de război într-o ţară aliată atunci cu agresorul iniţial.
Să sperăm că nu va fi cazul şi acum şi că toate aceste pregătiri şi discuţii despre noi tehnologii vor folosi în primul rând la echilibrarea unei situaţii geopolitice şi strategice care nu mai putea continua. Şi iar vine întrebarea: cum poate România să se intersecteze mai mult cu aceste noi direcţii, în condiţiile în care industria de armament de stat este egală ca avans în modernizare cu cea feroviară, în lipsa investiţiilor în aceste trei decenii? Însă aşa cum apar muguri printre crăpăturile asfaltului primăvara, pe neaşteptate în producţia de drone şi de software pentru drone spre exemplu, apar şi jucători locali. Sidex sau producător de drone, pulberi pentru muniţie – cine poate avea o imagine globală pentru un obiectiv comun al dezvoltării până la urmă? Este necesar un „context“, apoi vor veni şi investiţii, a răspuns la întrebarea „Cum poate industria aeronautică românească beneficia de noile direcţii europene şi ale NATO de dezvoltare de echipamente militare?“ un reprezentant al unei mari companii de echipamente aeronautice militare din Franţa prezent la manifestare. Astfel de întâlniri sunt bune, dar cine creează contextul pentru atingerea obiectivului?
