Una dintre măsurile pe care judecătorul le poate dispune în procesul penal constă în desfiinţarea înscrisurilor falsificate.
Poate face acest lucru atât judecătorul fondului, în contextul pronunţării unei soluţii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea executării pedepsei şi, în anumite cazuri, chiar de achitare ori încetare a procesului penal, cât şi judecătorul de cameră preliminară, ulterior adoptării de către procuror a unei soluţii de netrimitere în judecată (clasare sau renunţare la urmărirea penală), în procedura special reglementată în acest scop.
În acest ultim caz, doar procurorul poate şi este obligat să sesizeze instanţa, prin chiar dispozitivul ordonanţei prin care soluţionează cauza, în situaţia în care din cercetările efectuate până la adoptarea soluţiei rezultă probe în sensul că înscrisul este falsificat, dar incidenţa unui caz dintre cele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau lipsa interesului public în exercitarea acesteia au împiedicat întocmirea rechizitoriului.
În lipsa unei astfel de sesizări, persoana interesată de încetarea efectelor înscrisului falsificat poate urma una dintre următoarele căi:
- formularea unei plângeri adresate procurorului ierarhic superior celui care a adoptat soluţia, în situaţia în care procurorul nu a sesizat instanţa pentru desfiinţarea înscrisului falsificat, deşi erau îndeplinite condiţiile în acest sens;
- sesizarea instanţei civile, pentru anularea actului juridic consemnat în înscris.
Referirea de mai sus ne obligă să mai facem o precizare, cu privire la înţelesul unor termeni.
Ceea ce dispune judecătorul penal, în cadrul oricăreia dintre procedurile menţionate mai sus, este desfiinţarea înscrisului falsificat, iar nu anularea actului. Este vorba, deci, de act în sens de instrumentum probationem, de înscrisul în care este consemnată voinţa părţilor, iar nu de înţelegerea intervenită între acestea, de acordul de voinţă viciat prin comiterea infracţiunii.
În ceea ce priveşte efectul unui astfel de demers cu privire la actul juridic în sensul de negotium juris, deci cu privire la acordul de voinţă al părţilor consemnat în înscris, acesta depinde de scopul în care legea civilă reglementează forma scrisă pentru actul juridic în discuţie: dacă forma scrisă este reglementată ad validitatem, consecinţa va fi aceea a anulării actului; dacă, însă, forma scrisă este reglementată ad probationem, urmarea desfiinţării înscrisului este imposibilitatea dovedirii prin alt mijloc de probă.
Nefiind vorba despre anularea unui act, ci doar despre desfiinţarea înscrisului, măsura nu se va dispune în toate situaţiile în care un act este rezultatul comiterii unei infracţiuni, ci doar când în legătură cu acesta s-a comis o infracţiune de fals (fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declaraţii, fals privind identitatea, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată etc.).
Ca urmare, în situaţia în care într-o cauză s-au efectuat cercetări atât pentru o infracţiune de fals, cât şi pentru o altă infracţiune (înşelăciune, şantaj), măsura desfiinţării înscrisului se va dispune în procedura vizând infracţiunea de fals. Astfel, dacă, de exemplu, s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune şi clasarea pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale sau pentru că nu a fost identificat autorul falsului, procurorul va solicita desfiinţarea înscrisului falsificat judecătorlui de cameră preliminară, după rămânerea definitivă a soluţiei de clasare, iar nu instanţei care va judeca în fond dosarul de înşelăciune.
Pe de altă parte, în cazul în care, de exemplu, înscrisul, ca instrumentum probationem, nu este fals, dar consimţământul la încheierea actului juridic consemnat în înscris este viciat, pentru că a fost obţinut prin ameninţare sau inducerea în eroare a unei părţi, nu se va dispune desfiinţarea înscrisului, ci anularea actului.
În ceea ce priveşte anularea actului, practica judiciară este unanimă în a aprecia că o astfel de măsură nu se poate dispune de către judecătorul de cameră preliminară, subsecvent unei soluţii de netrimitere în judecată. În schimb, în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţa de fond să dispună, ca o modalitate de restabilire a situaţiei anterioare, anularea actelor a căror încheiere a fost urmarea comiterii unei infracţiuni, opiniile specialiştilor sunt împărţite. Majoritatea acestora, însă, consideră că un astfel de demers este de competenţa exclusivă a instanţei civile.
Revenind la măsura desfiinţării unui înscris, specifică procesului penal, trebuie menţionat şi faptul că aceasta poate să afecteze nu doar interesele părţilor în procesul penal şi ale subiecţilor procesuali principali, ci şi pe acelea ale altor persoane. Din acest motiv, legea prevede obligaţia judecătorului de cameră preliminară de a dispune ca, în procedura desfiinţării de înscrisuri subsecvent unei soluţii de netrimitere în judecată să fie citate persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate.
Deşi o prevedere similară nu există în cazul în care instanţa de fond urmează să se pronunţe ca urmare a sesizării sale prin rechizitoriu, soluţia citării persoanelor interesate şi în acest caz se impune, prin prisma obligaţiei statelor de aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Autor: Dr. Avocat Mihai Mareş – managing partner Mareş & Mareş
Articolele de tip Advertorial sunt marcate pe zf.ro prin Advertorial, Articol cu conţinut publicitar, (P), sau Opinia Specialistului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
