Info

Infrastructura fizică: Prioritizarea investiţiilor, crucială pentru creşterea economică durabilă

Când analizăm percepţiile mediului de afaceri asupra climatului investiţional din România, constatăm ineviabil, an de an, că infrastructura fizică rămâne unul dintre dezavantajele majore pentru dezvoltarea afacerilor. Şi nu vorbim doar de infrastructura de transport al cărei impact este cel mai vizibil şi mai puternic atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, ci şi despre infrastructura educaţională sau de sănătate.

Dacă deficienţele infrastructurii de transport se resimt imediat, de exemplu în creşterea costurilor şi a duratei de livrare a comenzilor, efectele în educaţie şi sănătate sunt mai greu de detectat şi cuantificat pe moment, dar mult mai dificil de remediat. Astfel, marea majoritate a liderilor de afaceri din România sunt extrem de preocupaţi, conform PwC CEO Survey 2019, că infrastrucura de bază reprezintă o ameninţare la adresa perspectivei de creştere a companiilor şi, implicit, a economiei.  

Totuşi este necesară o distincţie: în vreme ce transporturile se află în topul îngrijorărilor,  infrastructura digitală primeşte apreciere înaltă, fiind plasată la polul opus, drept una dintre condiţiile cele mai atractive pentru companii. De asemenea, reprezintă unul dintre puţinele capitole la care România performează pe plan european. Astfel, România se poziţionează pe locurile al doilea şi al cincilea în UE în funcţie de numărul de gospodării care au abonamente de bandă largă de de foarte mare viteză şi mare viteză, Este cu siguranţă un avantaj care contează enorm în lumea tehnologizată în care trăim şi, mai ales, al transformării economiei datorită tehnologiei, un fenomen în plină desfăşurare. Tehnologia are şi va avea un rol tot mai mare, inclusiv în infrastructura de transport. De exemplu, raportul PwC The Road Ahead, realizat pentru Europa Centrală şi de Est, îndrăznea să estimeze, în urmă cu doi ani, că 75% din infrastructura care va fi necesară în 2050 nu există în prezent în ţările din regiune.

România are 829 kilometri de autostrăzi. Comparativ, Ungaria, o ţară cu o suprafaţă de circa două ori şi jumătate mai mică decât a ţării noastre are o reţea de autostrăzi de aproape trei ori mai mare. O contribuţie uriaşă la dezvoltarea infrastructurii de transport în toată regiunea Europei Centrale şi de Est o au fondurile europene, însă absorbţia în România este destul de dificilă. În exerciţiul financiar european 2007-2013, din totalul de 82 de miliarde de euro de fonduri structurale şi de coeziune investite în regiunea Europei Centrale şi de Est în proiectele de infrastructură de transport, România a atras mai puţin de 7%, în vreme ce Polonia, de exemplu, a folosit peste 30%.

Nivelul sumelor investite este foarte important, dar în aceeaşi măsură contează şi eficienţa lor. În sănătate, fondurile alocate au crescut anual, în 2019, bugetul fiind aproape 5% din PIB, însă sunt încă scăzute comparative cu media europeană de 8,6% din PIB.

Citiţi şi: Capitalul uman şi educaţia: Cui i-e frică de tehnologie?

Pe lângă faptul că bugetul alocat sănătăţii este insuficient, nici calitatea investiţiilor nu este la nivelul dorit. În ultimii 20 de ani sistemul privat de sănătate a cunoscut o dezvoltare semnificativă ajungând la mii de clinici şi peste 300 de spitale, cu toate acestea nu a putut compensa nevoile pe care le acoperă sistemul de stat din perspectiva necesarului de paturi - potrivit INS, cele 379 de unităţi de stat au de peste 11 ori mai multe paturi decât cele private -, dar l-a degrevat pe partea de consultaţii şi prevenţie. Un rol important l-a avut în acest scop introducerea abonamentelor medicale private şi includerea acestora de către angajatori în pachetele de beneficii oferite angajaţilor.

În viitor, va fi nevoie de investiţii tot mai mari atât în sănătate, cât şi în educaţie. În timp ce la nivel global transformarea digitală afectează locurile de muncă şi, implicit, nevoile de învăţare a unor noi abilităţi şi competenţe digitale, România se confruntă cu o discrepanţă. Pe de o parte, această tendinţă globală este înţeleasă şi adoptată în companii şi în unele universităţi, dar infrastructura de educaţie rămâne în mare parte învechită.

O statistică adesea invocată arată cât de mult are de recuperate infrastructura fizică în educaţie: circa 2.400 de şcoli dintr-un total de 7.000 au încă toaletele în afara clădirii şcolii, iar circa 3.500 de şcoli nu au sisteme de încălzire centralizate şi folosesc sobele cu lemne pentru încălzire, conform INS.

Starea infrastructurii este cel mai bine diagnosticată de indicele privind competitivitatea României. Indexul Competitivităţii Globale publicat de Forumul Economic Mondial plasează România pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte calitatea infrastructurii, în cazul celei rutiere ocupând chiar ultima poziţie cu un scor de 2,7 faţă de media europeană de 4,76%. Mai mult decât orice alt sector al economiei, infrastructura fizică depinde de investiţiile publice. În ultimii ani, fondurile alocate s-au diminuat deşi, aşa cum am arătat, nevoile sunt foarte mari:

De multe ori, o ţară cu un buget mai puţin generos, aşa cum e România, se confruntă cu alegeri deloc uşoare atunci când trebuie să aloce resursele. Finanţarea publică are o serie de constrângeri care ţin de dimensiunea bugetelor naţionale, dar şi de politicile publice, în principal de sistemul achiziţiilor publice. Cu toate acestea, fondurile europene, politicile publice de achiziţii, precum şi prioritizarea proiectelor pot fi pârghii foarte utile pentru alocarea mai eficientă a resurselor existente. Infrastructura, prin investiţiile de care are nevoie, reprezintă unul dintre motoarele de creştere durabilă a economiei. În ultimii ani, acest motor a încetinit pentru că a primit mai puţin combustibil – fondurile alocate au scăzut -, însă trebuie să fie cât mai rapid realimentat ca să contribuie la un mediu investiţional atractiv şi, implicit, la creşterea economiei.

Citiţi şi: Să ne pregătim cu încredere viitorul, înţelegându-ne trecutul

 
 
 
AFACERI DE LA ZERO