Proiect editorial realizat de Ziarul Financiar cu sustinerea CONCELEX
„Cea mai frumoasă meserie din lume“ pare a fi numitorul comun în poveştile noastre, ale oamenilor care pun în mişcare lumea ZF. Creăm Ziarul Financiar în fiecare zi, de luni până vineri, pentru că am fost convinşi de Fini, Cristian Hostiuc, directorul editorial al ziarului, că intrăm în cea mai frumoasă meserie din lume. Astăzi cred că fiecare dintre noi, cei care facem Ziarul Financiar, are propria explicaţie pentru cum a ajuns să lucreze în cea mai frumoasă meserie din lume. Aceasta este a mea.
Am pus pentru prima dată mâna pe o pagină a Ziarului Financiar în anul 2014. Atunci am început să lucrez la departamentul de Monitorizare din cadrul agenţiei de presă Mediafax, care pe atunci făcea parte din acelaşi grup media. Lucram pe tura de noapte, am făcut asta timp de patru ani şi jumătate, iar alţi doi ani i-am petrecut făcând acelaşi lucru, dar pe tura de zi.
În timpul acesta, ce se întâmpla la ZF mi se părea ceva imposibil, nu înţelegeam cum poate să gândească cineva toate articolele alea, cum apar ideile, când ai timp să scrii atât, care e scânteia care porneşte totul. Priveam cu admiraţie anuarele, dar şi cu durere în suflet când venea vorba de monitorizat şi trimis rapoartele clienţilor din ce apărea scris acolo. Ziarul Financiar era chiar şi atunci cel mai complex produs la care lucram.
Îi priveam cu admiraţie pe colegii de la ZF, trăgeam cu urechea la discuţiile lor când se întâmpla să-i prind în redacţie pe seară, mă atrăgea lumea aceea fără să-mi dau încă seama ce urmează în viaţa mea. Pe atunci eram în lumea media, dar doar spectator, priveam de la distanţă cum fac alţii jurnalismul. Nu ştiam ce îmi doresc, dacă îmi doresc să scriu, dar îmi plăcea să citesc tot ce prindeam, din România sau din străinătate.
Anul 2019 a venit cu marea schimbare. Departamentul de Monitorizare al Mediafax a dispărut şi am avut de făcut o alegere: fie merg la sigur cu ce făcusem în toţi aceşti ani, aceeaşi muncă în alt loc, fie risc.
Am riscat, iar în câteva zile am ajuns la un interviu şi o probă cu Fini. Nu aveam profilul de candidat pe care îl dorea el, aveam deja 29 de ani, prea mulţi pentru cineva care putea fi format direct în stilul ZF. Am dat acelaşi test pe care l-au dat toţi colegii mei înaintea mea: o traducere dintr-un ziar străin, o opinie a lui Bernie Sanders, pe atunci candidat la alegerile prezidenţiale din SUA. Cred că asta m-a salvat şi m-a adus la ZF, că am ştiut cine e Bernie Sanders. Am ştiut asta pentru că am citit tot ce am prins în cei şase ani şi jumătate de monitorizare de presă, în ceea ce numesc eu azi „perioada mea de pregătire“ pentru ceea ce urma să devin.
Primul an la Ziarul Financiar a fost „de foc“, greu, cu multă muncă. Am început să înţeleg cum apărea scânteia din fiecare articol, cum se mişcau rotiţele. Iar rotiţele mele se mişcau greu. Cel mai mult m-a ajutat sistemul de atunci: juniorii treceau pe la fiecare editor, lucrau în fiecare zi cu cineva nou, eu am învăţat de la fiecare câte ceva, iar acel ceva se vede şi acum în munca mea de zi cu zi.
De la Sorin, redactorul-şef, am învăţat cum fiecare componentă a ştirii trebuie să o completeze pe cealaltă: „uite cum ţi se plimbă ideile în textul ăsta, n-ai o linie continuă, construieşte din aproape în aproape, scrie o poveste.“ De la el ştiu că titlul spune o idee, şapoul o continuă, lead-ul o dezvoltă – formula magică pe care o pun în fiecare dintre textele mele.
De la Iulian, editorul pe politic, macro şi tot ce înseamnă eveniment la ZF, mi-a rămas în cap ceva ce cred că mulţi dintre jurnaliştii din generaţia mea ar trebui să ştie şi să aplice: dacă tu nu înţelegi ce scrii, nici cititorul nu înţelege ce citeşte. Pare simplu la prima vedere, dar nu e. Asta înseamnă să înregistrezi fiecare idee pe care o citeşti, să o treci prin filtrul gândirii, astfel încât să ai mereu mintea limpede, să vezi imaginea de ansamblu.
De la Dana, redactorul – şef adjunct, am învăţat să nu iau de bun tot ce mi se pune în faţă: „De unde ştii tu că aşa e? Ştii tu că e cea mai mare companie din sectorul său? Ce zic datele?“ Iar în ceea ce scriem noi, datele sunt de bază. Dacă cifrele nu vorbesc, nu avem poveste de construit. Şi lista poate să continue, dar ştim că spaţiul în ziar este limitat. Chiar, ştiţi câte caractere intră într-o pagină de document Word? 2.500 - e unul dintre lucrurile pe care l-am învăţat de la Sorin. Astăzi, fără să-mi dau seama, mă surprind spunându-le şi eu colegilor mai tineri exact aceleaşi lucruri pe care le-am învăţat şi eu când „eram mică“.
Pe măsură ce a trecut timpul, mi-am găsit locul, bucata mea de ZF, zona pe care o consider una dintre cele mai importante pentru înţelegerea lumii în care trăim: piaţa muncii, resursele umane, educaţia şi dezvoltarea mediului de afaceri. Cu alte cuvinte, oamenii. Îmi place să cred că eu văd oamenii din spatele cifrelor de afaceri, din spatele businessului.
Cred că jurnalismul economic nu înseamnă doar bilanţuri şi indicatori. În spatele fiecărei investiţii, al fiecărui salariu sau al fiecărei decizii sunt oameni, iar umanitatea din spatele cifrelor este cea mai frumoasă poveste.
În fiecare zi discut cu antreprenori, manageri, economişti, profesori, specialişti şi spun povestea economiei româneşti văzută prin ochii lor. Dincolo de cifre şi statistici, încerc să spun poveştile oamenilor şi să explic ce influenţează viaţa angajaţilor şi pe cea a companiilor.
Astăzi înţeleg mai bine ce mi-a zis Fini în ziua interviului: „Chief, ai intrat în cea mai frumoasă meserie din lume. Ce să nu-ţi placă aici?“. La început am crezut că este doar o încurajare, dar acum cred că e un mod de a vedea jurnalismul. În fiecare zi întâlneşti oameni care construiesc, vezi înaintea altora schimbările din economie şi ai privilegiul de a le explica mai departe. Nu toate zilele sunt uşoare, nu toate articolele se scriu simplu, dar niciuna nu seamănă cu alta. Iar acesta este, poate, cel mai mare privilegiu al profesiei noastre.
