Proiect editorial realizat de Ziarul Financiar cu sustinerea CONCELEX
M-am angajat la ZF undeva prin 2019. Eram încă student la Istorie, nu veneam cu vreo şcoală a meseriei în spate, cu tehnici învăţate la curs sau cu un profesor care să-mi fi explicat cum se scrie o ştire sau cum se pune o întrebare bună unui om de afaceri. Am venit cu o facultate care mă învăţase să citesc surse, să pun lucrurile în context şi, poate cel mai important, să fiu sceptic faţă de orice afirmaţie care nu are în spate un fapt verificabil. Restul a trebuit să-l învăţ de la zero, la propriu, uitându-mă la ceilalţi.
Am fost reporter vreun an sau doi. Îmi amintesc şi acum dansul din acele zile: trezeşte-te, vezi dacă ai timp de cafea, îmbracă-te, lasă cafeaua, hai că poţi fuma şi din mers, fugi! Prinde autobuzul, prinde tramvaiul, prinde metroul. Ai grijă să ajungi la timp pentru că mai vin alţii mai pregătiţi ca tine, mai rapizi, mai inteligenţi şi mai jurnalişti. Hai că ai ajuns, vezi cum te strecori, verifică iar întrebările, analizezi iar contextul, mai aştepţi totuşi jumătate de oră, pentru că Robert Kyosaki întârzie. Fă translate în cap cu întrebările, vezi cum sună puse cu voce tare, ai grijă la engleză ca să nu îi laşi impresia omului că a venit să vorbească cu Iliescu.
Hai că avem material, găseşte o bancă, scrie puţin, dă la site ceva scurt, fugi la redacţie. Vezi că vine ora de predat textul. Verifică-l cu Sorin. Scoate-l la imprimantă că aşa a zis. Emoţii, emoţii şi multă frică. Dacă mă dau afară? Dacă am pus întrebări aiurea? Dacă am ratat subiectul? Oare am mers degeaba? Am ce căuta eu într-o redacţie?
Sorin răspunde calm şi dezamăgit: „Ce e mizeria asta? Rescrie!”
Ceva nu se pupă. Mă uit iar la text, care sigur nu era scris de la editorul-şef al Financial Times, dar, per total, era ok pentru nivelul de jurnalist wannabe cu zero experienţă. Mergi la Iulian Anghel, despre care consensul general era că scrie cel mai bine din redacţie, şi hai să vedem cum salvăm textul. Se uită şi el peste text, miraculos îşi dă ok-ul şi îmi spune că nu prea am ce modifica la el. Mă întorc la laptop, umblu puţin la lead, scot iar la imprimantă şi plec spre Sorin cu inima cât un purice.
Nu ştiu nici azi ce s-a întâmplat atunci, ştiu doar că am auzit atât:
„Main de ziar!” şi am plecat şocat, confuz şi puţin euforic înapoi la laptop.
Plecam în week-end acasă, departe de agitatul Bucureşti şi căminul studenţesc care nu dormea niciodată. Cu ziarul în ghiozdan dădeam buzna pe uşă şi începeam:
„Uite, mamă, am ajuns în ziar! Sunt pe pagina...” cu o satisfacţie atât de mare de parcă eu inventasem presa.
N-am apucat niciodată să termin propoziţia, ziarul zbura din mână, mama lăsa tot ce avea şi se punea pe scanat, într-o linişte perfectă, pagină cu pagină, până mă găsea, iar la final se uita la mine de parcă eu ajunsesem, de fapt, bancher sau director de multinaţională.
Apoi am trecut la online, ca editor pe site-ul ZF. Dacă reporterul aleargă după informaţie, noi alergăm după timp şi după ceilalţi. Trebuie să vezi tot ce se întâmplă în ţară, afară, în lume şi să ştii ce se publică şi când, să corectezi, să tai, să pui titluri, uneori să iei decizii în câteva secunde despre ce merită să apară în primele poziţii pe site. E o meserie care te învaţă răbdarea şi, în acelaşi timp, te obligă la reflexe rapide, o combinaţie ciudată, dar care, cumva, funcţionează.
Paşii dansului se schimbă: Caută ştiri care „merg”, vezi ce se întâmplă, fă titlul catchy, uită-te cum scrie Ştefan, vezi cum scrie Fini. Titluri, titluri, titluri. Vezi să nu sune a tabloid, dă-o breaking! Fă abonament la FT, hai şi cu unul la Bloomberg, vezi ce scrie The Economist, The Wall Street Journal, Reuters, Forbes etc. Ştirea suna fantastic în engleză? Cum o facem să sune fantastic la noi?
Începe pandemia, începe războiul, vin falimentele, vin companii noi, vin listările, vin deficitele macro, vine inflaţia, vine criza energiei, vin creşteri şi scăderi economice şi muzica nu se opreşte niciodată. Nu mai ai timp să te miri de fiecare dată că lumea se schimbă atât de repede; înveţi doar să ţii pasul, să pui titlul corect, să nu te blochezi sau să te sperii de amploarea ştirii din faţa ta, pentru că mâine vine alta, la fel de mare.
Şapte mii de ediţii înseamnă şapte mii de zile în care ziarul trebuie să apară şi site-ul trebuie să meargă, indiferent ce se întâmplă. Nu contează dacă ai fost bolnav, dacă ai o zi proastă, dacă interviul pentru care te pregăteşti de câteva zile a fost anulat sau dacă o ştire la care ai lucrat toată ziua nu mai intră în ziar. E o disciplină pe care n-o găseşti uşor în alte domenii şi cred că e unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care mi le-a dat meseria asta: obişnuinţa de a livra, zi de zi, indiferent de circumstanţe.
Nu ştiu câte ediţii mai urmează. Nu ştiu nici cât timp voi mai număra aniversările astea în ani de redacţie, ediţii tipărite, ştiri scrise şi breaking news-uri, dar ştiu că dansul trebuie să continue pentru toţi cei care aleg Ziarul Financiar.
