Proiect editorial realizat de Ziarul Financiar cu sustinerea CONCELEX
În iunie 2012 mă pregăteam să dau examenele finale la facultate şi să-mi prezint lucrarea de licenţă, fără să am însă vreun plan clar pentru viitoarea mea carieră. Vedeam Ziarul Financiar aproape zilnic în facultate, îl citeam când îmi ajungea în mâini şi îl admiram. Îmi aminteam că, undeva prin liceu, îmi dorisem şi eu să scriu într-un ziar sau într-o revistă, fără să ştiu prea bine ce presupunea asta.
Îmi amintesc ştirile despre criza Greciei şi riscul de default, dar la vremea aceea priveam totul prin ochii unui student pentru care S&P, ratingurile şi marile mişcări din economie erau mai degrabă noţiuni din cărţi decât lucruri care puteau schimba, concret, lumea din jur.
Când am păşit pentru prima dată în redacţie, am avut senzaţia că intrasem într-o altă lume. Era un murmur continuu, întrerupt din când în când de câte o discuţie despre un eveniment important. Am găsit cu greu un calculator la care să mă aşez, dar am insistat până mi-am găsit locul.
Ştiam atunci multă teorie, tocită la propriu în facultate. Cunoşteam indicatorii macroeconomici şi formulele lor, dar felul în care toate acestea se aplicau în viaţa reală era încă o nebuloasă. Ţin minte şi acum momentul în care Cristian Hostiuc, directorul editorial al Ziarului Financiar, m-a întrebat ce este PIB-ul. I-am răspuns rapid cu formula de calcul.
Cred că atunci a început pentru mine adevărata şcoală.
Am început să scriu, la fel ca mulţi dintre cei care sunt astăzi la ZF, traducând ştiri din presa internaţională, pe care trebuia să le rezum în aproximativ 1.000 de semne – mai puţin de jumătate de pagină de Word. Pe atunci, 1.000 de semne mi se păreau la fel de greu de umplut cum mi se pare astăzi să umplu trei pagini de ziar (adică cam 10.000 de semne fiecare). Bogdan Cojocaru mi-a îndrumat paşii până când am trecut în departamentul Companii, unde am primit două domenii: ciocolata şi băuturile. Iar treptat, am ajuns să scriu despre întreaga industrie alimentară.
Privind în urmă, îmi dau seama cât de multe s-au schimbat. Sunt aproape 14 ani de când familia Meinl a cumpărat Heidi Chocolat şi Kandia Dulce şi tot cam de atunci de când Mondelez, fosta Kraft Foods, a scos la vânzare terenul fabricii de dulciuri din Braşov, încheind un capitol important pentru mărcile produse la poalele Tâmpei, inclusiv Poiana. Au trecut aproximativ 12 ani de când brandul Amigo a intrat în portofoliul Strauss, compania din spatele Doncafé. La acea vreme, Albalact era deja lider de piaţă, dar avea încă la cârmă antreprenorul care o construise, Raul Ciurtin.
În aceşti aproape 14 ani la ZF am învăţat cât probabil nu aş fi putut învăţa în tot atâţia ani de şcoală. Am văzut şi am pus negru pe alb etapele prin care au trecut companiile din domeniile pe care le urmăresc. Am scris despre investiţii, fabrici, branduri, vânzări şi achiziţii, dar mai ales despre oamenii care au stat în spatele lor.
Am crescut şi eu odată cu Ferma cu Omenie, Artesana sau Răzvan Idicel – afaceri antreprenoriale despre care, la început, scriam cum au pornit şi greutatea primilor paşi, dar care astăzi vorbesc despre investiţii în fabrici, uneori chiar despre a doua sau a treia unitate de producţie.
Iar acesta cred că este lucrul pe care nu îl înţelegeam în 2012, când puteam să spun formula PIB-ului, dar nu ştiam încă să văd “economia“ din spatele ei. Economia nu înseamnă doar indicatori, procente şi definiţii. Înseamnă companii care se nasc, cresc, dispar sau o iau de la capăt. Înseamnă antreprenori care riscă, angajaţi, fabrici şi branduri care ajung să spună povestea unei generaţii.
După 14 ani, încă deschis Word-ul ca să scriu despre toate acestea. Doar că astăzi ştiu că, în timp ce eu le-am urmărit povestea, ele au scris, puţin câte puţin, şi povestea mea. Şi aceasta este, pentru mine, adevărata şcoală.
