Dănilă rămâne singurul exponent al sistemului financiar care a avut această retorică încă de la începutul crizei, avertizând constant că România este mai vulnerabilă decât alte ţări din regiune din cauză că piaţa a ajuns să fie dominată de bănci străine, iar acestea nu pot pune niciodată interesele locale mai presus de interesele grupurilor internaţionale din care fac parte, preferând să falimenteze clienţii decât să se complice cu operaţiuni de asistenţă şi restructurare viabilă a creditelor.
Semnalele sale nu au avut însă ecou la nivel guvernamental, astfel că România nu şi-a ameliorat în niciun fel poziţia din acest punct de vedere, ba chiar a devenit şi mai vulnerabilă din cauza problemelor cu care se confruntă băncile din zona euro şi a presiunilor la care sunt supuse băncile austriece pentru limitarea finanţărilor în regiune.
Mai mult, guvernul nu a reuşit nici măcat să obţină aprobarea Comisiei Europene pentru o majorare a capitalului CEC Bank, principala bancă rămasă în proprietatea statului, şi era pe punctul de a nu mai permite nici folosirea profiturilor pentru recapitalizare - problemă remediată însă în Parlament. De asemenea, banca nu a reuşit să-şi majoreze cota de piaţă după active prin accelerarea puternică a creditării în compensaţie cu retragerea băncilor străine. La sfârşitul lunii septembrie 2011 CEC deţinea 6,2% din activele sistemului bancar, faţă de 6,4% în urmă cu un an.
Dănilă evită să vorbească în calitate de membru al consiliului de administraţie al BNR, însă cel puţin din postura de profesor universitar el nu ezită să pronunţe sintagma "criză a creditului", care nu apare în discursurile oficialilor băncii centrale.
La zece luni, creditul neguvernamental înregistra o creştere anuală în termeni reali de numai 3,2%, în condiţiile în care soldul creditelor în lei - în care se pun toate speranţele continuării finanţărilor - are un plus nesemnificativ de 0,6% în termeni reali.
De trei ani bancherii continuă să se plângă de lipsa cererii de credite, susţinând că aceasta este cauza scăderii pieţei şi nu costurile şi condiţiile de creditare. Adică pur şi simplu clienţii s-au îndatorat deja foarte mult sau nu mai vor să se încarce cu datorii dată fiind nesiguranţa veniturilor.
Dănilă susţine însă că economia are nevoie de finanţare pentru a reveni la o creştere sustenabilă şi că o ţară suverană are nevoie nu numai de o bancă centrală, ci şi de o acumulare de capital de rezervă care să poată fi pusă la lucru când sistemul bancar se confruntă cu probleme de solvabilitate şi poate face apel la banii contribuabililor sau când ajustarea structurală împinge economia în recesiune afectând veniturile aceloraşi contribuabili.
El consideră că este momentul ca România să construiască o bancă autohtonă de importanţă sistemică şi strategică, un aşa-numit "market maker" - instituţie care poate imprima direcţii pe piaţă şi care poate avea intervenţii de echilibrare a pieţei în momente de criză. Fostul preşedinte executiv al BCR în perioada 2000 - 2007 a fost susţinut de PSD în toamna lui 2009 pentru poziţia de membru al consiliului de administraţie al BNR.
Un discurs situat la polul opus are Sebastian Vlădescu, fostul şef al comisiei de privatizare a BCR care a semnat contractul de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni către austriecii de la Erste. El susţine că BCR nu ar fi putut face nimic în contextul crizei dacă ar fi rămas la stat pentru că nu ar fi avut acces la finanţare, mai ales la finanţare externă, dând ca exemplu incapacitatea statului de a pune la lucru CEC Bank.
"Problema nu este la bănci, ci la businessurile care sunt încă supradimensionate, cu antreprenori care încă visează la graficele de creştere a profiturilor din 2007 - 2008, au tot amânat resetarea şi nu pot fi finanţaţi pe nişte planuri cu aşteptări nerealiste. Băncile sunt chiar mai captive decât clienţii, pentru că nu au ce face cu terenurile pe care le preiau pentru credite neplătite." Vlădescu afirmă că economisirea internă este insuficientă, iar dependenţa de fluxurile externe de capital pentru dezvoltare nu poate fi negată.
După falimentele din anii '90, capitalul autohton a avut o implicare timidă în sistemul bancar. Ultimul proiect a apărut chiar în criză, în 2010, când omul de afaceri Valer Blidar a înfiinţat Banca Feroviara, însă se dovedeşte greu de ajuns la afaceri de anvergură după cum a arătat şi proiectul Băncii Carpatica.
Şi totuşi, Nicolae Dănilă pledează pentru o bancă de stat puternică prin care să poată fi atenuată criza creditului, dar şi "o eventuală criză de solvabilitate în sistemul bancar". BNR a asigurat în mod constant în ultima vreme că sistemul bancar este destul de bine capitalizat şi că nu există riscuri legate de solvabilitate, mai ales că mai multe bănci au continuat să opereze majorări de capital, inclusiv BCR care se întăreşte cu 100 mil. euro.
Cu ce fonduri ar fi însă creată o asemenea instituţie, mai ales acum când statul face eforturi pentru reducerea la maximum a deficitului bugetar şi când în mod evident finanţatorii internaţionali FMI şi Comisia Europeană nu ar privi cu ochi buni o asemenea iniţiativă după ce ani de zile au presat România să-şi vândă băncile, nu să le întărească în regim de companii de stat.
Proiectul imaginat de Dănilă ia în calcul implicarea resurselor private ale companiilor româneşti şi ale populaţiei, care ar putea fi chemate să participe alături de statul român ca investitori într-o asemenea structură.
El consideră că într-un asemenea demers pot fi invocate interesele naţionale ale unei economii suverane şi astfel să fie mobilizare fonduri de rezervă sau fonduri de investiţii pentru constituirea capitalului unei asemenea bănci. Dănilă crede că - aşa cum a arătat experienţa ultimilor ani - băncile centrale nu pot face chiar totul pentru a rezolva şi crize financiare, şi crize economice, iar eficacitatea instrumentarului de care dispun şi-a atins în multe cazuri limitele, fiind necesară o structură nouă, un mecanism sub forma unui fond de investiţii sau a unui fond de rezervă care să poată fi folosit pentru mobilizarea de capitaluri la nevoie.
De asemenea, aminteşte că discuţii privind astfel de structuri au loc la nivel internaţional, fiind resimţită necesitatea unui instrument nou care să contribuie la stabilitatea financiară şi să aibă un rol în politica de macroprudenţialitate.
Fostul bancher comercial susţine că România are nevoie de un mecanism - instituţie prin care să reducă riscul de contagiune cu problemele externe - cum ar fi criza băncilor din zona euro, respectiv să limiteze costurile unei asemenea contagiuni.
Autorităţile române sunt acum în situaţia de a nu putea decât să emită declaraţii pe un ton mai mult sau mai puţin ridicat la adresa băncilor străine, să dea telefoane şi să trimită scrisori băncilor-mamă ale filialelor locale pentru a le convinge să asigure capitalizarea ne cesară şi să nu retragă brutal finanţările.
În contextul actual nu le rămâne decât să spere că interesele locale ale băncilor cu expuneri mari pe România vor fi considerate ca suficient de puternice pentru a justifica eliminarea unui scenariu de abandon al pieţei.
Altminteri, giganţi precum Morgan Stanley sunt în stare să imagineze scenarii în care băncile europene ar recurge la o retragere masivă din România, situaţie în care tot acordul preventiv de la FMI, UE şi Banca Mondială însumând 5,4 miliarde de euro nu ar fi suficient în compensaţie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
