Îmi aduc aminte cum, adolescent fiind, ascultam la nesfârşit albumul triplu cu concertul de la Woodstock. Pe lângă Santana, Jimi Hendrix sau Janis Joplin, o formaţie şi o melodie frenetică mi-au rămas în amintire: Ten Years After - I'm Going Home (by helicopter).
Asta îmi sugerează astăzi discuţia despre România la 10 ani de la aderarea la UE şi cea despre anii de pregătire a aderării. Cum au arătat acei ani? Un ritm frenetic, o goană disperată în recuperarea timpului istoric pierdut, a găsirii certitudinii apartenenţei la Occidentul cu care ne identificam ca mitologie naţională şi de care am fost separaţi ca civilizaţie şi nivel de dezvoltare de secole. Speram şi credeam că va urma nu doar un deceniu, ci un secol de linişte, dezvoltare, democraţie şi capitalism. Că Occidentul, Europa şi America, UE şi NATO ne vor oferi reţeta magică de securitate, bună guvernare, transformare de moravuri (şi năravuri), care ne-au lipsit aproape întotdeauna în agitata noastră istorie. Pe scurt, că vom putea evada de la periferia Europei şi vom deveni o naţiune prosperă, influentă, respectată. La 10 ani de apartenenţă românească la UE şi la 60 ani de la Tratatul de la Roma, Europa traversează "o criză existenţială". Depinde de noi să fructificăm în interesul nostru acest moment de cumpănă sau, dimpotrivă, să devenim victima acestui moment de uriaşă schimbare a ordinii europene şi mondiale. Pentru asta, pentru a ne putea imagina şi influenţa viitorul, va trebui întâi să înţelegem ce s-a întamplat cu noi în aceşti 10 ani.
Am avut privilegiul să fiu cel care, în numele României, a încheiat în mod oficial negocierile de aderare la Uniunea Europeană în decembrie 2004. Precum şi la ridicarea steagului României ca nou membru NATO, am avut convingerea că particip şi că am putut contribui la schimbarea destinului naţional. Nu mi-am imaginat, însă, că într-un singur deceniu, acea lume a certitudinilor va face loc unei Europe micşorate, fragilizate şi debusolate. Că înseşi valorile fundamentale de democraţie liberală, diversitate şi piaţă liberă vor fi contestate chiar în ţările de unde a provenit contractul care a stat la baza globalizării, ordinii mondiale şi a transformării Europei post-comuniste. Sau că, după 10 ani, România va rămâne, cu încăpăţânare, “lanterna roşie” a Europei.
Nimeni nu poate nega saltul înregistrat în importante zone ale economiei şi societăţii româneşti. Că avem astăzi un PIB de trei ori mai mare decât în 1989, că exporturile noastre sunt la niveluri de record istoric sau că marile oraşe ale ţării nu au cunoscut un salt extraordinar. Însă nimeni nu poate nega şi cealaltă faţă a medaliei: că avem jumătate din populaţia ţării în sărăcie şi risc de excluziune socială, că oraşele mici şi mijlocii şi mediul rural se află în pragul descompunerii, că şomajul scăzut este dat nu de locurile de muncă nou create, ci de migraţia de proporţii epice a aproape jumătate din forţa de muncă tânără şi activă a ţării.
Un deceniu de UE merită un moment de reflecţie serios şi un set de concluzii, încă şi mai serios. Ce cred că s-a întâmplat:
· Am greşit crezând că integrarea europeană poate ţine loc de un proiect naţional. Integrarea europeană este un mijloc şi nu un scop, un catalizator şi nu un substitut al unui proiect propriu de societate. Ne-am bătut joc de cei doi ani suplimentari de pre-aderare, nerecunoscând că avem un decalaj real de capacitate instituţională faţă de ceilalţi membri UE, inclusiv faţă de valul din 2004. Din subiect de consens naţional, integrarea şi fondurile europene au ajuns să fie locul de parcelare, dispută şi discontinuitate politică. Acest consens trebuie reînnoit după alegerile din 11 decembrie;
· Europa nu este omogenă, nici politic, nici strategic - există cel puţin 5 sub-modele de capitalism, organizare economică şi contract social. Am importat, mimetic şi necritic, piese importante ale eşafodajului instituţional şi politic fără ca acestea să aibă nici coerenţa, nici mediul cultural de reproducere în solul local. Nu toată lumea în Europa (şi nici măcar regiunea noastră) are aceleaşi percepţii de risc şi oportunitate ca şi noi;
· Europa nu este o instituţie de binefacere, ci una normativă, în care brânza este întotdeauna pe bani, iar mercantilismul - o dogmă. În care degeaba te baţi cu pumnul în piept că eşti a şaptea ţară din UE, dacă joci la o ligă inferioară. Ca şi în viaţă, si în Europa unii sunt mai egali decât alţii, iar scaunul la masa deciziilor ţi-l ocupi, nu ţi se oferă;
· Am greşit crezând că economicul determină politicul şi socialul şi că simpla creştere economică reprezintă garanţia reducerii decalajelor de dezvoltare inter şi intra-regionale. Absenţa pârghiilor proprii de politică economică este un handicap strategic, iar laissez-faire-ul în economie nu este reţeta succesului, ci garanţia unui loc marginal în lanţul de valoare al economiei mondiale;
· Nu am estimat corect cât de rezistentă este administraţia românească la schimbare, cât de profund corupt şi fariseic este o parte a sistemului politic românesc şi camarila ce înconjoară banul public;
· Nu am învăţat în aceşti 10 ani jocul bizantin de influenţe şi de alianţe cu geometrie variabilă şi al negocierilor perpetue din interiorul Uniunii. Din păcate, nu am reuşit articularea nici unei initiaţive româneşti notabile şi nu am reuşit să găzduim nici o instituţie/agenţie europeană;
· Şi, nu în ultimul rând, nu am înţeles că proiectul european este experimental şi, prin natura sa, în permanentă evoluţie. Extinderea şi aprofundarea Uniunii poartă germenii instabilităţii şi gripajului politic şi instituţional. Că provocările apar atunci când referendumurile succesive eşuează fără excepţie, iar sprijinul opiniei publice pentru modelul actual de Uniune este şubred. Nu poţi avea Zona Euro fără o politică fiscală comună sau Shengen fără protejarea frontierelor exterioare ale Uniunii. Există o tensiune între centru şi periferie, între Nord şi Sud, între Estul şi Vestul Uniunii, între europenişti şi atlanticişti.
În această "furtună perfectă", ce e de făcut?
Să nu considerăm că ceea ce a reprezentat consensul nostru naţional în jurul ideii europene este astăzi la fel de solid ca acum 10-15 ani. O conversaţie naţională despre nevoia de Europa şi nevoia de un Occident care să reflecte şi interesele noastre trebuie reîncepută în ţară, în comunităţile româneşti de pretutindeni şi în locurile de influenţă din Europa şi America. Dimensiunea strategică nu poate lipsi din această conversaţie. Rusia vede Europa drept un obiectiv al influenţei sale, NATO şi America sunt definite ca adversari. Propaganda masivă şi deja eficientă atacă fundaţia de valori şi încredere pe care se aşează supremaţia şi atractivitatea Occidentului ca model de societate. Rusia se vede drept o naţiune post-europeană, iar accelerarea declinului acesteia este un scop strategic asumat. Acest lucru este prezent şi îşi face simţit impactul şi în România şi trebuie contracarat urgent şi decisiv.
Dacă decizia de a ne alătura nucleului dur al Europei rămâne valabilă şi Proiectul de Ţară reţine această idee despre ambiţia renăscută a României în noua Europa, atunci trebuie să ne înarmăm cu mijloacele, instituţiile şi resursele necesare atingerii acestui obiectiv. Simpla clamare a acestui deziderat fără un drum accelerat către Zona Euro, fără modificarea modelului economic, fără o transformare a statului şi a instituţiilor acestuia sau fără o modificare a percepţiei despre România în opiniile publice occidentale, ar putea avea un efect de bumerang în plan intern şi extern. Aşa cum arată astăzi România, deşi marcăm puncte la stabilitatea politică şi la relativa imunitate politică la populism, nu avem cum să putem fi cooptaţi în nucleul dur al unei Europe cu mai multe viteze. Pur şi simplu, nu ne calificăm. Iar un eventual nou refuz sau procrastinare de gen Schengen sau MCV vor alimenta curentele anti-occidentale şi de naţionalism economic deja prezente în discursul public românesc.
Poate că sperietura legată de zdruncinarea certitudinilor noastre moleşite ca membru UE şi NATO să ne facă bine. În perioada pre-aderare, spaima de a rămâne în "zona gri", între Rusia şi Occident, a alimentat atât consensul intern, cât şi mobilizarea fără precedent a politicului şi a instituţiilor româneşti. Acum, 10 ani după, trebuie să ne întoarcem la întrebarea fundamentală despre rostul nostru în Europa, ca parte şi nu ca substitut pentru destinul nostru naţional. Iar dacă în lumea asta trepidantă şi în plină reaşezare vom ajunge la aceeaşi concluzie ca şi părinţii noştri fondatori - că singura şansă reală de dezvoltare este alături de un Occident care se bazează pe valorile umanismului, democraţiei, libertăţii, solidarităţii şi ale bunei societăţi - atunci să mergem pe acest drum, fără ezitare şi cu toată energia. Atât Acasă, cât şi în Europa Noastră.
