O înmormântare mai de Doamne-ajută costă aproape cât o nuntă mai mijlocie, aşa. Prescuri, colaci, capete, popă, dascăl, pomeni, ţoale de pomenire, străchini, castroane, oale, ibrice, cuvertura, plapuma, ca să se încălzească mortul până la Ziua de Apoi - te ia cu ameţeală. Dacă mori în post, aproape că-ţi falimentezi familia lăsată în urmă, pentru că o sarma de post costă de trei ori mai mult decât una de dulce. Şi asta doar când mori tu. Dar, dacă mor cu toţii, cine plăteşte pomana?
Pregătind o discuţie cu un fost premier, m-am uitat prin arhive: ce-a fost, ce este. Că ce va fi, Dumnezeu cu mila lui.
În alegerile din 2008, preşedintele de atunci, Traian Băsescu, săpa groapa premierului Tăriceanu. Deşi criza se simţea la orizont, aşa cum furtuna este anunţată de o briză uşoară, Parlamentul vota, în unanimitate, majorarea salariilor profesorilor cu 50%.
Premierul de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu s-a opus majorărilor de salarii, afirmând că acest calcul va pune pe butuci bugetul pentru investiţii şi finanţele ţării. El, care tocmai păpase banii din privatizarea BCR, 3 miliarde de euro pentru cheltuieli de consum, deşi legea spunea că ”banii din privatizări merg în investiţii”.
Preşedintele Băsescu - care, un an şi jumătate mai apoi, anunţa cvasifalimentul statului - a calificat atunci drept “minciună” spusele premierului: “Minciună. (…)Ideea ca nu sunt bani nu este o realitate.” A fost atunci PNL contra PSD şi PDL – de formă pentru că toţi, laolaltă, au votat, că mireasa-i frumoasă şi trebuie recompensată.
Emil Boc (PDL), fidelul lui Traian Băsescu, care i-a urmat lui Tăriceanu în scaunul de prim-ministru spunea, trei ani mai târziu, după ce a blocat majorarea salariilor pe care partidul său o votase cu zece mâini de căciulă: „“O spun răspicat şi cu smerenie în fata românilor: susţinerea majorării salariilor cu 50%, în 2008, a fost o greşeală”. Profesorii şi-au câştigat, însă, în instanţe drepturile din lege şi cred că şi astăzi, bugetul tot mai are restanţe la acest capitol.
În 2009, când criza era în floare (cădere economică de 5,5% - de la creştere de 9% în 2008 - şi deficit bugetar de 7% din PIB) nici Boc şi nici Băsescu nu au mişcat un deget pentru restrângerea cheltuielilor bugetare. Era campanie electorală pentru prezidenţiale şi nu dădea bine la popor să spui că ţara este în mare dificultate, deşi ei ştiau asta. Ce a urmat ştim.
Desigur, nu majorarea salariilor profesorilor a fost cauza tăierilor salariilor în sistemul public, cu 25% (un an şi jumătate distanţă, doar, de la majorarea cu 50% amintită) şi majorarea TVA la 24%. Ci, întreg arsenalul politic detonat sub fundul poporului. Cheltuieli de personal în sistemul public erau de 10% din PIB, o lăfăială şi o destrăbălare plătită de toţi ceilalţi. Când Parlamentul vota, pe bandă rulantă, majorări de salarii, o treime din veniturile bugetului consolidat mergea, deja, în salarii.
Toţi s-au dus după fentă când preşedintele Băsescu, prefigurând tăierile de salarii, critica „statul gras”, cocoţat în spatele unui „om slab” – mediul privat. Statul gras era gras pentru că şi Băsescu şi Boc, alături de ceilalţi „foşti” îl alimentau cu pompa.
Cine a plătit pomana? Bugetarii şi-au primit, în câteva luni, drepturile înapoi. Niciun şomer în administraţia publică, dar sute de mii în mediul privat.
În 2018, PNL, în opoziţie atunci, a înaintat o iniţiativă legislativă de dublare a alocaţiilor copiilor. PSD, la guvernare, s-a opus, pentru că, atunci când te uiţi în pungă şi vezi că este aproape goală, nu-ţi prea dă mâna să cumperi tot ceâţi trece prin faţa ochilor. Dar, duhul cel bun care pluteşte pe desupra apelor, i-a însufleţit pe parlamentari care au votat, în unanimitate, acea propunere. Nu dă bine la popor să nu fii atent cu copiii.
Un an mai târziu, PSD în opoziţie administrativă (dar cu majoritate în Parlament), a propus şi el dublarea alocaţiilor copiilor, pe principiul, „dacă tu mi-ai tras-o, ţi-o trag şi eu”. În ciuda opoziţiei guvernului, toate partidele, înclusiv PNL, au votat această majorare, pentru că, din nou, duhul cel bun care pluteşte pe deasupra apelor i-a însufleţit pe toţi. Nu dă bine la popor să nu fii atent cu copiii.
PSD a impus, în decembrie 2018, legea pensiilor care, practic, dublează pensiile în trei ani. Deja pensiile şi salariile bugetarilor (care sunt cu o treime peste media pe economie) înseamnă 70% din toate veniturile consolidate ale statului. Dacă pensiile cresc cu 40%, statul nu va mai avea bani pentru nimic altceva decât pentru pensii şi salarii. Legea spune că, în septembrie, pensiile trebuia crescute cu 40%. PNL a dat 14%. Din opoziţie, PNL a votat această lege, iar preşedintele Iohannis a promulgat-o fără obiecţii, pentru că, deh, nu dă bine să fii împotriva pensionarilor. Acum, la putere şi cu cuţitul la os, PNL este ca un amant în fundul gol, ascuns în dulap: ar vrea să fugă, dar n-are pe unde.
Iar PSD îi sapă groapa. Majoraţi cu 40% că aşa-i la lege!
Ce va fi după, Dumnezeu cu mila lui!
Problema, spuneam, este cine plăteşte aceste prohoduri, care sunt foarte scumpe. La un deficit bugetar deja ajuns la 55 de miliarde de lei la opt luni din an şi cu perspective frumoase de a ajunge 100 de miliarde în 2020, nici rudele de gradul întâi nu mai fac faţă. Va trebui încă o generaţie ca să plătească iresponsabilitatea acestor indivizi a căror singură însuşire este că sapă cu osârdie unul la groapa celuilalt.
