Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: Al şaptelea val de inflaţie

Adrian Vasilescu, BNR: Al şaptelea val de inflaţie

Autor: Adrian Vasilescu

24.03.2021, 00:05 6601

Mişcarea preţurilor de consum, expresie concentrată a plăţilor făcute de populaţie pentru cumpărăturile zilnice şi a stării de sănătate a economiei, este măsurată astăzi şi în România, la fel ca în cele mai multe ţări din lume, cu rigoare ştiinţifică. Primim de la Statistică, lună de lună, un comunicat cu cotele inflaţiei, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu toate celelalte state-membre ale Uniunii Europene. Iar, după câteva zile, de regulă între opt şi zece, Eurostatul, biroul de statistică al UE, trimite la rândul său un comunicat în care este cuprins un top al ratelor inflaţiei din cele 27 de ţări UE. Un top citit în toată lumea cu acerb interes, şi analizat din multe puncte de vedere, dar întâi şi întâi – aşa cum remarca acum câteva zile Christine Lagarde - în raport de plasarea IAPC (Indicele Armonizat al Preţurilor de Consum) faţă de rata anuală a inflaţiei de 2 la sută. Rată ce indică, în Europa şi  în restul lumii, ritmul cel mai sănătos al mişcării preţurilor de consum.

În februarie anul trecut, lună ce preceda debutul crizei actuale, România – cu o rată anuală de 2,9 la sută – era trecută în acest top pe o poziţie mai bună decât cele ocupate de Cehia, Polonia şi Ungaria. Poziţie ce confirma ieşirea ţării noastre de sub presiunea celui de al şaselea val de inflaţie, de după şocurile petrolului din anii 1973 şi 1979, inflaţie al cărui vârf ajunsese în mai  2018  la o cotă de 5,41 la sută. Un vârf foarte înalt  pentru un timp în care, în UE, mai multe ţări erau ameninţate de deflaţie, fenomen mai periculos si mai perfid decât inflaţia galopantă.

Ieşirea României de sub presiunea inflaţiei a fost confirmată, în lunile ce au trecut – luni de criză dură – de ratele anuale în continuă scădere. Remarcabil cu deosebire fiind faptul că, între septembrie 2020 şi ianuarie 2021 inclusiv, ţara noastră a înregistrat cea mai sănătoasă dinamică a preţurilor de consum din Uniunea Europeană. Cu un record în ianuarie anul acesta, România fiind unica ţară din UE care, de-a lungul anilor 2020 – 2021, a reuşit să-şi înscrie în palmares rata optimă a inflaţiei de 2,00 la sută.

Cum însă inflaţia nu este numai periculoasă şi perfidă, ci şi capricioasă, iată că sărbătoarea s-a terminat. Rata anuală de 2,00 la sută din ianuarie curent este deja o amintire. În februarie rata anuală a sărit la 2,5 la sută, ceea ce înseamnă că am depăşit Cehia şi ne apropiem de Ungaria şi Polonia, dar problema e mai complicată, pentru că ne aflăm deja pe creasta celui de-al şaptelea val de inflaţie de după crizele petrolului din anii 1970.

În şedinţa CA al BNR, din 15 martie, dedicată politicii monetare, decizia de a nu continua seria reducerilor dobânzii de referinţă, deschisă la începutul anului trecut, a fost legată desigur de semnele reîntoarcerii inflaţiei. De reţinut, în acest sens, este comunicatul dat publicităţii, care  evidenţiază aşteptarea privind creşterea treptată a inflaţiei pe întregul parcurs al anului 2021, până la o rată anuală în jur de 3,5 la sută, între cauze vedetă fiind scumpirea pe pieţele internaţionale a principalelor materii prime, cu deosebire a petrolului.

În comentariul de săptămâna trecută din ZF am invocat cele două şocuri ale petrolului, vinovate de inflaţia ce a lovit Occidentul în anii 1970. Şi pentru că inflaţia din acei ani, pe care istoria n-a uitat-o, a împins băncile occidentale să urce dobânzile până în jur de

20 la sută, am resimţit-o şi noi. Încetarea de plăţi din 1981 şi încetinirea activităţii economice, pe care a cauzat-o, încheiată cu o recesiune severă în anii 1988 şi 1989, aveau să zguduie încă mulţi ani economia României, cu ecouri ce încă nu s-au stins.

Primul val de inflaţie legat de şocurile petrolului, care a lovit România, cel din 1982, a avut o intensitate extrem de mare pentru vremea de atunci, de 17,8 la sută. Şi s-a prelungit, în forme neconvenţionale, până în decembrie 1989. Au urmat, începând din noiembrie 1990, alte cinci valuri, iar cel care ne încearcă acum este al şaptelea. Atât valurile inflaţioniste, toate şapte, cât şi etapele dominate de mişcări calme ale preţurilor, au avut un numitor comun: preţul petrolului, care fie că a urcat, fie că a coborât, a influenţat mişcarea preţurilor generale. Inflaţia, deci! Fapt ce a obligat Banca Naţională să ţină clipă de clipă garda închisă.

Primul val, ce a pornit în 1982 şi s-a oprit  în decembrie  1989, a întors spatele tuturor manualelor. Atât celor scrise în spiritul timpului pe care avea să-l înfrunte, dominat în zona noastră de teoriile marxiste, cât şi celor dedicate pieţelor libere. Am convieţuit, atunci, cu o inflaţie ce a avut o desfăşurare absolut neconvenţională, ce s-a calat pe o realitate dominată de nevoi stringente. În prim-plan fiind nevoia de supravieţuire într-un moment în care de la tribuna oficială erau date asigurări că „avem tot ce ne trebuie” în timp ce economia reală primea repartiţii de plan pentru materii prime ce nu-i puteau fi decât parţial onorate. În acele împrejurări, când şi aprovizionarea întreprinderilor statului, şi aprovizionarea populaţiei au fost împinse către forme concurenţiale specifice pieţelor libere, partidul comunist a pierdut tot ce câştigase în 1964, în 1968 şi în vremea creşterii economice de 10 – 12 la sută din anii 1971-1978.

Înainte de decembrie ’89, resursele erau repartizate, pe bază de plan, tuturor întreprinderilor. Fără nicio legătură cu eficienţa economică. Şi fără racordări la costurile interne sau la preţurile internaţionale. Eficienţa nu era niciodată corect calculată. De aici dezinteresul pentru competitivitate, pentru rentabilitate şi pentru profit. Mereu se spunea că a sosit momentul adevărului. Se puneau în mişcare programe ambiţioase de restructurare, care însă în cele din urmă erau ucise de birocraţie. Planurile şi realitatea nu mai erau din acelaşi film. Pentru că  întreprinderilor nu li se mai asigurau nici  finanţarea corespunzătoare, nici aprovizionarea potrivit nevoilor.

Întreprinderile primeau bani de la buget, dar cu banii primiţi nu-şi puteau   rezolva problemele de aprovizionare. Piaţa internă nu mai putea să susţină nevoile industriei naţionale. Iar importurile erau tot mai mult amputate. Populaţia primea şi ea bani, sub forma unor venituri din muncă. Dar nu găsea mărfurile de care avea nevoie.

După 1981, circuitul banilor se îngreunase şi dezinteresul faţă de leu se accentua. Nici mita nu mai era acceptată în bani. Se cereau numai produse. Ce altceva decât inflaţie galopantă era acel fenomen generalizat, cu magazine goale, cu cozi imense şi oameni căutând disperaţi mărfuri, în timp ce banii îşi pierdeau valoarea? Desigur, o inflaţie despre care manualele nu scriau.

Oferta de mărfuri se restrângea tot mai mult. Dezechilibrul între bani şi mărfuri se croniciza. Soluţia nu putea fi decât impulsionarea principalelelor motoare ce ar fi putut să pună economia în mişcare: concurenţa şi pieţele libere.

Ceauşescu încercase el însuşi, cândva, prin anii 1960-1970, acest exerciţiu: al concurenţei şi al pieţelor libere. Dăduse drumul liberei iniţiative. Chiar dacă cu frâna de mână trasă. Pe piaţă şi-au făcut apariţia un soi de „capitalişti roşii“: mandatarii. Concurându-se unii cu alţii. Şi piaţa s-a umplut de mărfuri şi de servicii.

Desigur, cei ce aduceau bogăţie pe piaţă erau motivaţi firesc de propriul lor interes. Ceauşescu s-a speriat că se strică echilibrul social. Şi i-a suprimat.  Era mai liniştitoare … egalizarea sărăciei.

În anii ‘80 a strâns şurubul. Tot mai tare! În aceste condiţii, economia românească (de tip comunist) nu mai avea cum să supravieţuiască. Planificarea nu-i mai era de folos.

Întâi a apărut o „piaţă liberă“ a serviciilor pentru populaţie. Cea mai interesantă, cred, pentru că mijloacele de plată folosite aveau o ciudăţenie teribilă. Mulţi îşi amintesc cum circulau sticla de whisky, cartuşul de Kent şi pachetul de cafea. Pe post de bani. Se plăteau servicii. Sticla de whisky, bunăoară, circula ca ...monedă de schimb. Bolnavul o  ducea la medic... medicul o ducea la primărie, plătindu-şi cu ea un serviciu. Funcţionarul de la primărie o ducea  mecanicului care-i repara Dacia...

De fapt, se rupsese echilibrul dintre bani şi muncă. Capitalul (munca economisită şi investită) se diminua. Creşterile economice nu se mai  realizau nici măcar pe orizontală, ca în anii 1970. Câţiva dintre politicienii vremii şi-au exprimat neîncrederea faţă de o astfel de optică. Au fost etichetaţi „consumatorişti“ şi înlăturaţi. Ceea ce însă nu a fost acceptat în teorie a fost acceptat - sub presiunea neiertătorului adevăr economic - în practică.

Oricât de şocant ar putea să pară, economia românească, din 1981 şi până în 1989,  a supravieţuit nu pe baza planificării, nu pe baza centralizării, ci pe baza  …pieţei libere a întreprinderilor de stat. Da, aţi citit bine. Pieţe libere în România sub regim comunist. Pe care circulau mijloace specifice de plată. Marile întreprinderi  aveau  secţiile de aprovizionare  umflate, cu câte 60 -70 de oameni în schemă, funcţionari care băteau ţara încărcaţi ca nişte hamali... “mituind” cu diverse produse ca să facă aprovizionarea cu materie primă a întreprinderilor.  Iar când nu răzbeau  funcţionarii de la aprovizionare, cei  din „primul cerc“, cel mai mare, intrau în joc cei din al doilea cerc: directorii. Şi începeau schimburile. De la Timişoara plecau TIR-urile cu carne la Găeşti iar în magazinele din Timişoara apăreau frigidere şi congelatoare de la Arctic. Iar când nu răzbeau nici directorii preluau frâiele prim-secretarii judeţeni.

Pe această piaţă  liberă a întreprinderilor de stat  era însă nevoie  de... un bilet de intrare. O hârtie, oficială, ce reprezenta repartiţia eliberată de Comitetul de Stat al Planificării. De fapt, lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă CSP “prindea” în plan  repartizarea resurselor şi Ministerul Aprovizionării elibera efectiv repartiţia, dar nu o atare exactitate are importanţă. Ci alta, şi anume că această repartiţie îi dădea dreptul unei întreprinderi să intre în piaţă şi să se integreze în joc. Fără repartiţie nu se putea  intra pe piaţa liberă. Dar, din momentul în care o întreprindere ajungea în arenă, vedea că aici se juca altfel şi nu cum cânta planificarea. Pentru că, se ştie, după 1981 nici mama  repartiţiei nu mai era de ajuns pentru ca o întreprindere să-şi obţină resursele.

În 1989, în focul schimbărilor din decembrie, nu căderea planificării ne-a dat peste cap, ci faptul că acest sistem de pieţe plasat în economia naturală  a dispărut.  Noi, în 1990,  am început să lucrăm cu bani şi aproape că am fost în situaţia celor care au stat foarte multă vreme în întuneric şi când au dat de lumină au avut impresia că orbesc.  Noi nu mai ştiam să lucrăm cu banii.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO